|
Batalia pintenilor de aur si Cronica cea de la Posada |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
duminicã, 11 aprilie 2010 |
|
Nu cu multă vreme în urmă, printr-o oarecare şansă a vieţii, mi-a fost dat să cunosc pe viu realităţile flamande, deci nu belgiene, şi să redescopăr un popor cam încăpăţânat în idei, dar demn de înaintaşii săi, care nu şi-au plecat capetele în faţa năravurilor france dinspre Apus. Într-o fierbinte zi de vară, 11 iulie, a anului de graţie 1302, năvalnicul şi pătimaşul rege al Franţei, Filip al IV-lea (1285-1314), din dinastia cea a Capeţienilor, năvăli în bogata provincie vecină, Flandra, împreună cu toată floarea cea vestită a nobilimii franceze. Un străvechi oraş de garnizoană, crenelatul Courtrai, străjuia, prin miliţiile sale cu ochii în patru, intrarea în fostul teritoriu al belgilor. Mândrii nobili franci, înaintau într-un creuzet care, le va fi fatal în cele din urmă, când, confruntarea izbucni fără milă, în lănci şi săbii, în sunete încrâncenate şi lugubre, ce se desprind parcă ca un ecou fără fundal de pe o icoană a Sfântului Gheorghe, dintr-o biserică uitată...pe acord de orgă. Cetăţenii din Courtrai învinseră şi, pentru a-şi celebra victoria, expuseră pintenile nobililor francezi, spre aducere aminte, în toate catedralele din comercialul oraş învecinat Bruges (sau oraşul podurilor, în traducere liberă, n.a.). În istorie a intrat ca „Bătălia pintenilor de aur”. Revanşa franceză veni mult mai târziu, sub domnia lui Carol al VI-lea cel Nebun, la 1382, când Courtrai-ul, a fost prădat sălbatic...Câţiva ani mai târziu, în acea oglindă de veac îndepărtat XIV şi urgisit în sine, la fruntariile Europei de Răsărit, într-o văgăună neelucidată, într-un loc îngust între stânci, o altă oaste nobilă şi trufaşă, condusă de Carol Robert de Anjou, este prinsă ca un peşte în vârtej, la 12 noiembrie 1330, de către oştenii lui Basarab I: stâncile şi copacii se prăvăleau în neştire, de la înălţime, peste oştenii regelui, care scăpă deghizat în călugăr, în timp ce sosia sa regală fu ucisă. Dezastrul e ilustrat în Cronica pictată de la Viena, iar domnia trufaşului angevin, fu sortită eşecului, la Posada, locul de unde a pornit independenţa Ţării Româneşti.
|
|
Ultima actualizare ( duminicã, 11 aprilie 2010 )
|
|
|
Un viking nobil si un voievod gospodar: Knut cel Mare si Ahtum |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
luni, 05 aprilie 2010 |
|
Invadatorii din Nord sau normanzii (lat. normanorum), cunoscuţi şi sub denumirea generică de vikingi au dat Europei anglo-saxone şi, mai târziu, Lumii Noi o altă geografie politică, unică până azi. Exodul scandinav care a “şocat” Occidentul lui Carol cel Mare şi a reuşit în bună măsură să stârnească panica călugărilor anglo-saxoni din Northumbria, un regat de pe teritoriul englez, făcându-i să exclame la sfârşitul litaniilor: Apără-ne Doamne de furia normandă!, a născut eroi reali cu aură legendară, multă vreme negaţi de istoriografia francă, cam egoistă în sine. Unul dintre aceştia a fost însă, fără îndoială, popularul rege danez Kanut cel Mare (994-1035) sau Knud den Store (în lb. daneză, n.a.) ori Knud Sweynsson sau fiul regelui Sweyn Forkbeard, care, se putea mândri pe bună dreptate cu o mare realizare pentru acele vremuri ca: rege al Danemarcei, al Norvegiei, al Angliei (a nu se confunda cu Marea Britanie, n.a.) şi al unei părţi din Suedia, într-un cuvânt, un imperiu danic în Nordul ostil şi viking. Când tatăl său invadă Anglia, la 1013, Knut îl însoţi şi a fost ales rege al Angliei, un an mai târziu, după moartea tatălui său. Saxonii şi danezii se învăluiră în East England, fuzionând într-o altă dimensiune, profundă şi azi. Ca să hotărnicească aceste legi nescrise ale firii, Knut se căsători cu văduva fostului său rival Ethelred al II-lea, Ema şi avu o domnie plină de reforme, de pace, sfătuindu-se tot timpul cu nobilii săi englezi ori danezi, după caz. Avea, după cum ne relatează un cronicar, un mic „defect”, ce le lipseşte azi şefilor de state: ura linguşitorii, zicându-le rece de politicos că el, cât ar fi de rege, nu putea opri curentul provocat de flux. Cam prin aceeaşi perioadă, un străromân, vrednic voievod din Banat, Ahtum, cu reşedinţa la Morisena, pe malurile Mureşului, zidi o ţară în coasta Ungariei, pe care o lărgi, la fel ca şi gospodarul nostru sus-citat, din Nord, cuprinzând un vast teritoriu ce se întindea de la Criş la hotarul Transilvaniei, apoi coborând înspre Dunăre, până la cetăţile Vidinului şi Severinului. Zidi la Morisena, în mândra-i capitală, o mănăstire ortodoxă închinată Sfântului Ioan Botezătorul, însă, aura sa mistică avea să intre într-un con de penumbră sub domnia regelui maghiar Ştefan I cel Sfânt, dornic în a-şi afirma credinţa-i apuseană, făcându-i o perioadă pe plac. Muri probabil liniştit la 1021, iar astăzi, noi, românii, nici măcar în cărţile de istorie nu-l mai pomenim, uitându-ne de fapt strămoşii.
|
|
|
Unitate in diversitate: Johannes Kepler si Ieremia Movila |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
miercuri, 17 martie 2010 |
|
De mii de ani oamenii priviră şi se minunară de harta Cerului conturată în nopţile senine şi fără clar de lună. Apoi au început să conceapă legi scrise, în locul celor nescrise şi zidite Sus din veşnicie...Într-o vreme încă pătrunsă de superstiţii de tot felul, un profesor danez şi un reputat astronom, Tycho Brache veni în mândra capitală imperială Praga să-şi convingă auditoriul, prin prelegerile sale, despre o altă mecanică cerească şi, la picioarele sale, stătea un ucenic tânăr, Johannes Kepler (1571-1630), care, încercând să confirme teoria maestrului său, cum că Soarele se roteşte în jurul Pământului, ajunse la o teorie total opusă, care se dovedeşte valabilă şi azi în scurgerea timpului. După moartea lui Brache, pe la 1601, îi urmează în funcţia de matematician al Sfântului Imperiu de Naţie Germană, deducând că, de fapt, Pământul şi celelalte planete gravitează în jurul Soarelui şi nu invers. Dezvoltă trei legi, pe care le publică între 1609-1619 şi i le lăsă „moştenire” marelui Isaac Newton ca bază pentru elaborarea teoriei gravitaţiei universale. Cam pe vremea când în centrul Imperiului „iluminatii” astronomi se ocupau cu descifrarea „misterelor” cereşti, familia Movileştilor încerca să aducă o nouă viziune, poate de factură occidentală, în Moldova şi Ţara Românească, iar Ieremia Movilă se revela în prim plan. Numit de poloni în Moldova, ca domn, se puse destul de favorabil şi cu turcii, cărora, desigur, le plătea tribut, nu şi pe lângă omologul său Mihai Viteazul, care-l detronă pentru scurt timp. Frumoasa sa ctitorie de la Suceviţa, unică în lume, ne stă şi azi mărturie peste veacuri despre credinţa unui domn moldav, care reuni, cel puţin arhitectonic, două stiluri, în dantelăria sa frumoasă din piatră de la Suceviţa: muntenesc şi moldovenesc, reuşind să refacă unitatea artistică a românilor, în timp ce Mihai Viteazul o desăvârşi pe cea politică, pentru scurtă vreme.
|
|
|
Categorii 
