|
Preacatolicul cardinal si iezuitul cel din Bar |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
joi, 21 aprilie 2011 |
|
Mulţi dintre noi îl ştim, romanţios redat, în cititul roman „Cei trei muşchetari” , de „maitre” Alexandre Dumas-tatăl, ce ne-a încântat copilăria generaţii la rând şi unde-l regăsim pe popularul şi enigmaticul „premier” Armand Jean du Plessis, cardinal de Richelieu (1586-1642), omul care zgâria ca pisica pe lemnul uşii, când îşi anunţa vreo vizită de taină, manipula culisele politicii franceze şi căruia nu-i scăpa nimic din ce se petrecea în regatul său, deşi nu dispunea de reţele de socializare ori de alte tehnologii de secol XXI. Dar, cum putea o faţă bisericească să conducă destinele unui stat, ba să-l şi facă o mare putere continentală, de temut şi deloc neglijabilă? Bravul episcop de Lucon, hirotonit în treapta-i clericală la 1607, deveni sfetnicul de taină al regentei văduve Maria de Medici, către 1616, câştigând definitiv încrederea plăpândului rege, Ludovic al XIII-lea, care-l şi numi premier, în 1629. Hughenoţii (purtători de cocarde, n.red.) cei calvini avură de suferit, pe bună dreptate, căci atrăgeau puteri straine in Francia, cu precădere cele răsăritene de sorginte Habsburgică. Deşi, poate mai catolic decât Papa, împinse Franţa în Războiul de 30 de ani (1618-1648), finanţându-i masiv pe protestanţii lutherani din Ţările de Jos, Danemarca şi Suedia, ca să-i învingă pe austriecii cei catolici şi prea-hrăpăreţi teritorial. Era şi un bun pedagog, instruindu-şi din timp elevii, dintre care unul, Jules Mazarin, îi şi luă locul. Tot acest ilustru cardinal (funcţie clericală Romano-Catolică, echivalentă în Ortodoxie cu cea de Patriarh, n.red.) dezvoltă primul serviciu modern de spionaj al Franţei şi primele servicii de protecţie şi pază ale demnitarilor francezi, la care face aluzie documentată şi Alexandre Dumas-tatăl către 1848 în al său manuscript. Înspre capătul opus al bătrânului continent, un alt cărturar şcolit pe la academiile apusene, îşi scria liniştit al său Letopiseţ, căci, provenea dintr-o familie polonofilă, başca, şi al său părinte, ca şi el, fiind cetăţeni de onoare ai Republicii (denumirea oficială a regatului polon, n.red.). Miron Costin (1633-1691), se şcoli la Colegiul Iezuit din Bar (Polonia), apoi, revenit în patria-i natală, Moldova, urcă treptele boiereşti până la rangul de mare logofăt. Fugi apoi din nou în Polonia, la al său rege Jan Sobieski, care-l şi găzdui într-un conac de vânătoare timp de doi ani în capăt, până ce iarăşi trecu graniţa în Moldova spre al său domn, Constantin Cantemir. Din păcate, trecerea peste, ce zicem noi azi, „fâşia verde”, i-a fost fatală, căci, domnul Cantemir, bănuindu-l pe nedrept de trădare, porunci să i se taie capul, lăsând în urma sa o cronică în polonă (De neamul Moldovenilor) a Moldovei şi Munteniei, arătând originea latină a poporului român, în versuri, cu dedicaţie specială către Jan Sobieski, al său protector, care nu s-a îndoit vreodată că ne tregem din „tâlharii de la Râm”, după cum plastic spunea înaintaşul său, Simion Dascălul.
|
|
Ultima actualizare ( joi, 21 aprilie 2011 )
|
|
|
Bunelul cel voios si vioara de aur |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
duminicã, 13 martie 2011 |
|
V-aţi închipuit vreodată că, un bătrânel de numai 90 de ani, vioi şi nespus de irascibil îşi aşterne încă gândurile pe hârtie, la o maşină de scris, într-un mic refugiu al său dintr-o cabană din lemn şi că, acest „bunel” v-a distrat cu scrierile sale de nenumărate ori? George Bernard Shaw (1856-1950) străbate două secole existenţialiste cu viteza literaturii, fiind, deja, la numai 20 de ani, corespondent al unor ziare locale de succes din Dublin-ul irlandez, de unde-şi avea obârşia. Pasionat al operelor marxiste de idei, va încerca să se lanseze şi ca romancier, dar, fără succes şi, sărac pe deasupra, orientându-se, în cele din urmă şi pe cont propriu spre critica teatrală şi cea muzicală, creându-şi de unul singur, un alt liber arbitru. Ideologia sa se reflectă curând în transpunerea scenică a noului curent „Shawian” cu teme de interes social precum „Casele văduvilor”, „Arme şi oameni” ori „Profesiunea doamnei Warren”, ultima cam interzisă de critici deoarece aborda deschis problematica curentă a celei mai vechi profesii liberale din lume. Dar, poate că apogeul abordării sale de gen rămâne „Pygmalion (1913)” în care publicul spectator, obişnuit al convenţionalismului britanic redescoperă, de fapt, că şi clasele sociale cele mai caste pot ascunde sentimente de iubire pasionale, dincolo de aparenţele închistate. Fără îndoială că titanul dramaturgiei norvegiene, Henrik Ibsen, îl va fi influenţat, însă piesele sale i-au adus recunoaşterea şi consacrarea internaţională prin acordarea Premiului Nobel pentru Literatură în 1925 şi o ecranizare de succes a Pygmalion-ului în musicalul May Fair Lady. La fel ca şi contemporanul său din Dublin, un alt geniu al muzicii româneşti străbate două secole într-un spirit fecund şi de invidiat: George Enescu (1881-1955), compozitor, violonist, pianist şi dirijor. Vioara o stăpâneşte ca un geniu deja, încă de la 4 ani, iar un an mai târziu susţine deja primul său concert. Începe să compună la rându-i, iar, maestrul Eduard Caudella îi recomandă Conservatorul din Viena, pentru studiile sale. Românul nostru câştigă simpatia cultivatului public vienez încă de la 12 ani, iar, ulterior, reginei Elisabeta a României, cunoscută sub pseudonimul de Carmen Sylva, protectoarea artelor frumoase şi care, curând, îi va permite să concerteze la Peleş, încurajându-şi tânărul compozitor. Cele două Rapsodii Române, Simfonia a II-a şi opera Oedip, fac, în scurtă vreme turul marilor capitale europene şi mondiale, Enescu ajungând şi un pedagog muzical de seamă conferenţiind chiar şi la renumita Universitate Harvard de peste Ocean. Membru al mai multor academii de renume, sub bagheta sa de aur s-au şcolit nume mari ale muzicii precum Dinu Lipatti ori Yehudi Menuhin, fiind tot timpul încurajat de culta sa soţie Maria Tescanu Rosetti.
|
|
|
Batranul cel turbat si comunistul intelectual |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
duminicã, 09 ianuarie 2011 |
|
Nu e chiar atât de rău să fii pălmuit de-un general, chiar de eşti biban ori simplu soldat, mai ales dacă numele său e George Patton (1885-1945), omul pe care-l regăsim în romanul lui Gordon Landsborough, „Vulpea Deşertului” şi care şi-a atras, deja, porecla de „turbatul cel bătrân”, după ce a luptat cu succes contra temutei armate Afrikakorps în Nordul Africii pe la 1942, apoi cuceri Palermo din Sicilia la 1943, cu ale sale tancuri din Armata a 7-a, iar, un an mai târziu, veni şi Campania cea lungă din Normandia. Deoarece devenise prea celebru şi stânjenitor pentru Aliaţi, aceştia i-au plănuit un accident rutier la o vânătoare de fazani în pădurea de la Mannheim-Käferta (în Germania de azi, n.red.) şi astfel, suindu-se la ceruri, deveni istorie, mai ales ca familia-i, de origine scoţiană, se stabili din vremea Revoluţiei prin părţi californiene. Iar dacă, în Occident, nu se aplică sintagma de a-i întoarce şi celălalt obraz celui ce te-a lovit peste primul, la noi s-a aplicat cu succes, cel puţin în cazul controversatului Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954) victima sistemului pe care l-a promovat cu succes în epocă: Comunismul. Un intelectual destul de furtunos: absolvent de Drept şi doctor în ştiinţe economice la Leipzig şi unul dintre înfocaţii întemeietori ai P.C.R. la 1921. Frământat de seismele politice ale vremii, reuşeşte, cu succes, să-şi adune articolele de stânga în lucrarea „Un veac de frământări sociale” în anul de graţie 1945, însă, urmându-şi sinuoasa carieră politică, devine, în scurtă vreme, duşmanul de moarte a lui Gh. Gheorghiu-Dej, care şi decide, eliminarea sa, printr-un ordin „secret” a lui Stalin. Pretextul a fost simplu, prin inversarea frazei: „sunt comunist pentru că sunt român”, cu: „înainte de a fi comunist, sunt român”. Întemniţat la umeda Jilava, în 1948, este judecat şi executat în 1954. Simţindu-se cu musca pe căciulă, după distanţarea de Moscova, Noul Regim îl va reabilita, prin Nicolae Ceauşescu, în aprilie 1968 şi astfel, figura sa se contopi în istoria română cea contemporană.
|
|
|
Categorii 
