|
Scris de Adrian Popovici
|
|
vineri, 02 septembrie 2011 |
|
Oferta turistică a Bucovinei s-a îmbogăţit recent cu „Muzeul Sării din Bucovina” din incinta Minei Cacica, complex inaugurat în acest week-end, pe 27 august a.c. Mai multe detalii despre acest eveniment cultural ne-au fost oferite prin amabilitatea domnului Mugur Andronic, doctor în ştiinţe istorice de la Muzeul Bucovinei-Suceava, a cărui iniţiativă îi aparţine în totalitate: „Personal, am o experienţă de cercetare de peste zece ani în domeniul vechimii folosirii şi exploatării sării din Bucovina, perioadă de timp în care am efectuat sondaje arheologice în incinta vechii saline de la Cacica şi la slatinile de la Voitinel şi Marginea (respectiv zona împădurită de înălţime situată pe Pârâul Şoarecului). Nivelul de cunoaştere a universului sării în Bucovina s-a dezbătut la un simpozion internaţional ţinut la Piatra Neamţ, în urmă cu câţiva ani, urmat fiind de o expoziţie temporară de excepţie făcută în colaborare cu zece muzee din ţară, găzduită în primăvara acestui an de Muzeul Bucovinei cu titlul „Sarea, Timpul şi Omul”. În ce context s-a vernisat acest Muzeu al Sării de la Cacica? „Muzeul de la Cacica s-a vernisat la iniţiativa directorului salinei inginer Corneliu Zup, în contextul de a reactiva tradiţia manifestărilor culturale care se făceau în subteran până sub Regimul Comunist. Pe lângă acestea foarte populare deveniseră de decenii balurile de Sfânta Marie Mare (15 august, n.a.) din subteranul de la Cacica. „
|
|
Citeste mai departe...
|
|
|
Nicolae al II-lea sau Tarul cel Blajin |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
marți, 16 august 2011 |
|
În viaţa sa de toate zilele, era un părinte respectat, alături de întreaga sa familie, cum vedem într-un portret de epocă alb-negru, dar redat color în capodopera de cinematecă, deja, The Lost Prince (2005), adică ultimul ţar al Rusiei, Nicolae al II-lea (1868-1917) şi a sa consoartă, ţarina Alexandra de Hesse, alintată „Alick”, de al său verişor pacifist, George al V-lea al Regatului Unit. La nunta sa imperială săvârşită cu mult fast, mulţimea se strivi în picioare ca o prevestire sumbră de mai târziu. Imensitatea estică a ţarilor, l-a făcut să nu înţeleagă pe deplin carenţele Marii Rusii, aflată în prag de colaps. Aşa se face ruşinoasa înfrângere a ţării în Războiul Ruso-Nipon (1904-1905) şi făcliile revoluţionare ce deja se iţeau ca bobii de de neghină, în capitală ori în provincii. Şi totuşi, salvarea veni neaşteptată, din partea ministrului său, Piotr Stolîpin, om capabil ce dărui Duma (Parlamentul) şi ale sale Camere, plus alte libertăţi binevenite, după Manifestul din Octombrie. Dar Marele Război veni prea devreme, poate, spre a desăvârşi democratizarea ţării şi astfel, turbatul Rasputin, un fost mistic răspopit, câştigă inima ţarinei, pe vremea când ţarul plecă la oaste aruncând patria în haosul lui Octombrie Roşu. Deşi serviciile secrete britanice cantonate la Hotelul „Astoria” din Sankt Petersburg au eliminat călugărul, nu au putut stopa Revoluţia şi pe al său mentor Lenin. În martie 1917, familia imperială abdică şi este încarcerată în apropiere de Ekaterinburg, la Casa Ipatiev, unde cu toţii vor fi lichidaţi într-o noapte de iulie un an mai târziu, de frica Occidentului şi din ordinul Armatei Roşii, fiind trecuţi în rândul sfinţilor martiri ai Rusiei, în anul 2000. La capătul vestic al Marii Rusii, un mic stat şi al său rege Ferdinand I (1914-1927) căutau cu disperare o ieşire din impas în faţa pericolului bolşevic, mai ales după Tratatul de la Bucureşti (1918). Descoperit în faţa Puterilor Centrale, suveranul îşi stabileşte, forţat de împrejurări, un an capitala în vechea metropolă Moldavă, la Iaşi şi sfătuit de camarila sa bună, va reuşi să iasă din impas ca un vrednic nepot de frate al al măriei sale Carol I. Spre deosebire de al său confrate de la Răsărit, norocu-i va surâde când, în 1918, disoluţia Marilor Imperii îi vor reda noi teritorii vechi la trupul patriei mamă, desăvârşită câţiva ani mai târziu, prin încoronarea sa ca rege al României Mari în chiar Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia. Condiţii favorabile făcură să vadă lumina o nouă Constituţiune la 1923, un vot universal şi o reformă agrară. A fost al doilea şi ultimul suveran al României privit cu simpatie de Casele regale ale Europei. El şi a sa regină Maria, ne veghează azi într-un tablou votiv ce cuprinde istoria noastră recentă, aflat la loc de cinste în Biserica Catedralei Curtea de Argeş, unde se află şi necropolele lor regale, aducându-ne aminte de timpuri demult uitate.
|
|
|
Cancelarul de Fier si liberalul nationalist |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
duminică, 26 iunie 2011 |
|
În Europa celui de-al XIX-lea veac sau zisă a naţiunilor, două noi state aveau să redeseneze geopolitic conturul bătrânului continent: Italia şi Germania. De numele unui om, foarte popular de îndeobşte, pronunţat de altfel de peste 99,9% dintre locuitorii planetei cu diverse conotaţii, azi: numele unui crucişător, al unui câine de companie ori pur şi simplu ca o poreclă între semeni, se leagă apariţia ultimului stat amintit: Germania şi al său părinte fondator Otto von Bismarck (1815-1898), arhitectul politic al celui mai nou stat european ori, supranumit, Cancelarul de Fier. Un om şcolit în dreptul prusac la Gottingen şi Berlin, pasionat de dueluri şi care n-avea nevoie de gărzi de corp precum urmaşii săi, după cum ne-o demonstrează un „atentat” asupra sa din 1866 când l-a luat eminamente de gât pe unul dintre potenţialii asasini, când acesta a tras asupra lui, rănindu-l doar uşor şi în treacăt. Când kaiserul Wilhelm I l-a numit ministru în Dieta Confederaţiei Germane de la Frankfurt am Main, se pare că a luat cea mai bună decizie din cariera sa, căci, în urma Războiului Austro-Prusac din 1866, distrugând Austria cea imperială şi hegemonică a creat un alt imperiu cu adevărat german, desăvârşit, dealtfel, în Sala Oglinzilor de la Versailles în 1871 după înfrângerea Imperiului Francez. Cum, din păcate, roata Istoriei se întoarce, kaiserul Wilhelm al II-lea, cu doar 44 de ani mai tânăr decât bătrânul cancelar, l-a şi debarcat la mal, precum crucişătorul ce numele-i poartă. Ne întrebăm adesea: cine a creat România Modernă şi ale sale instituţii? De ceva vreme minţi luminiate din Principatele extra-carpatice presupuneau că dacă va veni un prinţi dintr-o dinastie europeană şi străină cărţile erau ca şi făcute pentru încropirea unui stat naţional, idee de care, se pare, Ion C. Brătianu (1821-1891), liberal convins, nu era străin, el însuşi, participând la aşa zisa insurecţie care l-a detronat pe Ludovic Filip de Orleans în fatidicul an revoluţionar 1848. Ba mai mult, simţind, politic, tendinţele autoritare ale Domnului Cuza, participă la abdicarea acestuia şi, personal, îl va însoţi în drumul spre Bucureşti pe regele Carol I (1864-1914), devenind figura dominantă a epocii sale ca premier al cabinetului cu cea mai lungă şi rodnică guvernare din Istoria Modernă a României (1876-1888), aducându-i şi porecla, pe bună dreptate de „Vizirul”, vizir care, a contribuit la recunoaşterea Independenţei de stat a României (1878) şi la alianţele cele tradiţionale din perioada premergătoare Marelui Război. Din păcate, România nu mai beneficiază azi de serviciile Brătienilor, dar, amintirea lor rămâne în istorie, peste generaţii.
|
|
|
Categorii 
