|
Comoara doctorului Livingstone |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
miercuri, 13 ianuarie 2010 |
|
La puţin timp după încheierea Războiului de Secesiune, în 1865, un tânăr jurnalist de investigaţii de la celebrul cotidian american New York Herald, pe numele său Henry Stanley, va deveni la fel de cunoscut ca şi „marele dispărut” pe urmele căruia şefii săi de peste Ocean îl vor trimite în neagra Africă, la mii de kilometri distanţă, în căutarea doctorului David Livingstone (1813-1873), el însuşi un renume mondial care a schimbat percepţia Occidentului faţă de Africa. În cel de-al XIX-lea veac, „continentul negru” era încă o enigmă pentru exploratorii imperiilor coloniale, iar acel necunoscut trebuia descoperit, după cum au stabilit membrii Societăţii Misionare din Londra, cei care l-au trimis pe Livingsone într-o misiune aproape imposibilă şi riscantă, debutând în 1841 din Botswana, iar în următorii 15 ani pătrunzând tot mai adânc în interiorul continentului, până ce, într-o bună zi, i se pierdu urma. Dar, doctorul cel isteţ se descurcă de minune, la 1855 atingând Cascada Victoria şi apoi îndreptându-se înspre căutarea izvoarelor Nilului. Luându-i urma cu multe peripeţii, după cum citim în cartea „O călătorie în Africa”, temerarul jurnalist american îl găsi epuizat pe dr. Livingstone la Ujiji, lângă Lacul Tanganiyca, salutându-l cu expresia: „Doctor Livingstone, presupun?”, rămasă deja celebră. Dacă de oameni scapi, de boli mai greu şi, astfel, distinsul doctor Livingstone muri răpus de friguri, îngenuncheat ca într-o rugăciune în tabăra sa din Zambia. V-aţi închipuit vreodată că un om poate făuri singur un stat? E o realitate transpusă la noi în practică de abilul Mihail Kogălniceanu (1817-1891), istoric, scriitor, publicist, politician şi distins orator ce avea, pentru epoca sa, viziuni deschise: de la Cernăuţi redactează cunoscutul manifest politic „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”, pregătindu-şi, astfel, cariera politico-diplomatică concretizată deplin printr-un mandat de deputat în Divanul ad-hoc, susţinându-l o vreme pe Alexandru Ioan Cuza în scurta-i domnie, apoi, ca ministru de externe rosteşte de la tribuna Adunării Deputaţilor, pe 9 mai 1877, memorabilele cuvinte, transpuse ulterior pe peliculă: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare, suntem o naţiune liberă şi independentă”. Spre sfârşitul vieţii devine preşedintele celui mai înalt for cultural şi ştiinţific al României, Academia Română.
|
|
Ultima actualizare ( miercuri, 13 ianuarie 2010 )
|
|
|
O Geografie a Imperiilor Coloniale (XI) |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
sâmbătă, 09 ianuarie 2010 |
|
Fiecare devine eroul propriei sale vieti. – John Barth Nu putem sa fim toti eroi pentru ca cineva trebuie sa stea la curba si sa aplaude cand trec eroii. – Will Rogers Vad un erou ca pe cineva care intelege gradul de responsabilitate care vine cu libertatea lui. – Bob Dylan Adevaratul erou este intotdeauna erou din greseala; el viseaza sa fie un las cinstit ca toti ceilalti. – Umberto Eco O noapte furtunoasa de cosmar si asaltul final Cand, la 1527, Cortes reveni expulzat in patria-i natala de catre un concurent notoriu, el fu primit cu bratele deschise si cu onorurile cuvenite de catre Carol al V-lea Quintul, cel in al carui imperiu soarele nu reusea sa apuna vreodata, dupa plastica si foarte celebra sa expresie, fiind numit capitan general al Noii Spanii si al Marii de Sud, gloria sa era demult apusa si muri uitat de Curte, dupa ce, mai lua parte la o campanie in Algeria, riscandu-si viata in nisipurile miscatoare ale Saharei, la 2 decembrie 1547. Insa, adevarata sa epopee, cucerirea Mexicului, a insemnat de fapt desenarea pe harta Lumii Noi, intr-un evantai deschis Nord-Sud, a Imperiului Colonial Spaniol. Am vazut, intr-un capitol precedent, inceputurile conquistei mexicane, iar acum este timpul sa va schitam, pe baza Cronicii lui Bernal del Castillio, si epilogul ei care, in opinia batranului cronicar-conquistador si minutios reporter de teren intrecuse orice imaginatie omeneasca: Am citit descrierea distrugerii Ierusalimului, dar nu cred sa fi fost mai groaznica decat aceasta.
|
|
Citeste mai departe...
|
|
|
Regele bancher si revolutionarul cel idealist |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
vineri, 08 ianuarie 2010 |
|
Cel mai fidel portret al său, istoric şi de adâncime, ne este redat viu în romanul “Mizerabilii” de Victor Hugo, el însuşi un contemporan al lui Ludovic Filip de Orleans (1773-1850), cel care a preferat să trăiască în anonimatul unui anume Mr. Smith, în ceţoasa Anglie, după ce a abdicat în februarie 1848, revoluţionarul an nefast pentru unii. Descendent din străvechea Casă princiaro-regală de Orleans, Filip văzu în chintesenţa Revoluţiei Franceze o deschidere spre modernism şi, când se reîntoarse la Paris în iulie 1830, după abdicarea lui Carol al X-lea, legislativul îl alese ca “rege cetăţean”. Reuşi să facă progrese, când Franţa redeveni o putere în Europa, îmbunătăţi relaţia cu englezii, vechii rivali de peste Canalul Mânecii, apoi făcu reforme în politică, în administraţie ori în justiţie şi, spre deosebire de unii politicieni de azi, combătu corupţia. Când Franţa începu să-şi piardă “prestanţa” în colonii înfiinţă, la 9 martie 1831, temuta Legiune Străină Franceză care şi azi se mândreşte cu întemeietorul ei. Numele său a fost umbrit de porecla “regele bancher” pe care unii istorici de formare marxist-leninistă o folosesc, din păcate, cu răutate în prelegerile lor. Fiind prea liberal pentru timpul său, Revoluţia de la 1848 i-a fost fatală, obligându-l să ia din nou calea exilului, în Anglia, unde şi muri, sub anonimat, la 1850. La Palermo, în Sicilia, îsi doarme somnul de veci unul dintre artizanii Revoluţiei paşoptiste de la noi, Nicolae Bălcescu (1819-1852), pe care istoria noastră l-a uitat de dinainte de “89, când încă se mai studia cu mult patos. Într-o viaţă atât de scurte, reuşi să facă într-un mod idealist, atât de multe: editorul revistei “Magazin istoric pentru Dacia”, împreună cu August Treboniu Laurian. Revenit din Franţa, unde a mers la studii ca mai toţi tinerii din epocă, contribuie la redactarea “Proclamaţiei de la Islaz” , apoi, odată înfrântă Revoluţia, pleacă în exil la Paris şi constitui, în decembrie anul următor, pentru pribegi ca el, “Asociaţia Română pentru Conducerea Emigraţiei”. Pasionat de istorie, pune în scris, cu mult patriotism, lucrarea sa postumă şi atât de populară: “Românii supt Mihai Voievod Viteazul” (1878), pe care am “gustat-o” cu toţii la orele de limba română.
|
|
Ultima actualizare ( vineri, 08 ianuarie 2010 )
|
|
|
Categorii 
