Beda Venerabilul si Istoria Eccleziastica a poporului englez

Bogatiile se dobandesc prin munca, osteneala, inselaciune, camata si prin mii de alte cai asemanatoare si posesiunea lor e inseparabila de avaritie, teama, neliniste, robie, curse ale aproapelui si, in fine, de o despartire-Axel Oxenstierna (1583-1654)

Advertisements

“Cine contempla cu atentie lucruri neluate in seama, socotite insignifiante, efemere, acela are toate sansele sa descopere esente, detalii revelatorii.” Alexandru Paleologu

“Nu am dus o viata; de care sa-mi fie rusine printre voi si nu ma tem de moarte pentru ca Dumnezeu este milostiv.” (Paulin, Viata Sf. Ambrozie, cap. 45)

 

De la Britania barbara la Anglia crestina

Anglo-saxonii au avut trei elemente care i-au diferentiat net de locuitorii batranului continent: marea, izolationismul si insularismul. Particularitatile acestea le-a exprimat foarte clar Sir Henry St. John, viconte de Bolingbroke, scriitor, autor de eseuri filosofice si om politic englez, membru al Partidului Tory (1678-1751) care spunea:

“Trebuie sa ne reamintim mereu ca suntem vecini, iar nu parte a continentului”

Convertirea indepartatei Anglii s-a realizat de catre doua grupuri de misionari, unii veniti din tarile celtice, cu precadere din Irlanda, ceilalti din Roma. Retragerea romana a lasat o parte a insulelor britanice crestinate. Nucleul crestinismului britan ramane Tara Galilor. Un alt centru de raspandire a Crestinismului este Irlanda, convertita conform traditiei apostolice de Sfantul Patrick sau Patricius, in latina. Acest sfant a convertit la Crestinism triburile celte si a fondat manastiri in care s-au refugiat mai tarziu, pentru a scapa de urgia neamurilor barbare si de sarazini, savantii de pe batranul continent, care au pastrat in Anglia cultura clasica romana, radand-o continentului in epoca carolingiana.

 

Daca Anglia are ceva special, Crestinismul englez are ceva cu totul original in felul sau de exprimare, amintind, in Tara Galilor, Irlanda si Scotia de primele secole crestine. Insularii dezvolta o biserica nationala, diferita de Biserica Romana. In Irlanda nu era interzisa casatoria calugarilor si nici a preotilor mireni, desi viata unui calugar irlandez amintea destul de bine de eremitii din Tebaida Egiptului. Bisericile erau goale, fara altare, iar preotii isi botezau neofitii (noii convertiti, N.A.) pe malurile raurilor. In ceea ce priveste Pastile datele erau fixate dupa sarbatori stravechi celtice, diferite de Biserica Apostolica Romana.

 

Viata Venerabilului Parinte Beda dupa Patericul Romanesc

Manastirile sunt focarele de cultura ale Angliei celtice. Calugarii citesc si scriu, devin prolifici si dezvolta o literatura crestina autentica in spatiul insular, cu mult inainte de invaziile daneze. In acest context se inscrie Beda Venerabilul, cel mai prolific scriitor bisericesc englez si un deschizator de noi orizonturi in istoriografia timpului. Anul probabil al nasterii sale este 673, iar locul, Northumbria, undeva lânga localitatea Jarrow.

La vârsta de 7 ani, Beda a fost trimis la Manastirea Sf. Petru din Wearmouth pentru ca sa fie îndrumat si educat de Sf. Benedict Biscop (praznuit în 12 ianuarie). Apoi a fost dus la manastirea cea noua a Sf. Petru, înfiintata în Jarrow în 682, unde a ramas pâna la moartea sa. Acolo l-a luat sub aripa sa Sf. Ceolfrith staretul (praznuit în 25 septembrie), care l-a urmat pe Sf. Benedict în 690, conducand ambele manastiri, Wearmouth si Jarrow.

În Viata lui Ceolfrith scrisa anonim, exista povestea unui incident legat, probabil, de tânarul Beda. Ciuma din 686 a naruit  manastirea lui Ceolfrith, rispind majoritatea monahilor cântareti din corul bisericii, ramânînd în viata doar staretul si un baiat pe care îl avea ca ucenic. Acest tânar “este acum preot la aceeasi manastire si lauda faptele minunate ale staretului atât verbal cât si în scris, fata de toti cei care vor sa le afle”.

 

Îndurerat din cauza catastrofei, Ceolfrith a hotarât ca ar fi bine sa cânte Psalmii antifoni, cu exceptia slujbelor de Utrenie si Vecernie. Dupa o saptamana de cântat, s-a întors iar la varianta cu antifonii cântate si acolo unde le era rândul. Cu ajutorul baiatului si al fratilor ramasi în viata, slujbele se faceau foarte greu pâna când au fost adusi alti calugari care au fost învatati sa cânte.

 

Sf. Beda a fost hirotonit diacon la vârsta de 19 ani si la 30 a primit Sfânta Taina a preotiei din mâna Sf. Ioan din Beverley (praznuit în 7 mai), sfânt episcop al Hexham-ului (687) si în 705 al York-ului. Beda iubea slujbele bisericesti si considera ca daca îngerii sunt prezenti la slujbe împreuna cu calugarii atunci si locul sau era acolo. “Daca nu m-ar vedea printre calugari nu ar întreba, oare, unde este Beda?”

 

Beda si-a început ucenicia ca elev al Sf. Benedict Biscop, care era calugar la renumita manastire din Lerins, întemeind el insusi altemanastiri. Sf. Benedict a adus cu el în Anglia multe carti de la Lerins si din alte manastiri din Europa. Aceasta biblioteca l-a ajutat pe Beda sa-si scrie propriile carti cum erau Comentariile biblice, Istoria Ecleziastica si  hagiografiile.

 

Cea mai importanta si cunoscuta opera a carturarului anglo-saxon, ramane fara indoiala Historia ecclesiastica gentis anglorum sau O istorie bisericeasca a poporului englez carte de referinta a Bisericii Anglicane si a patrimoniului universal. Opera lui Beda cuprinde cinci carti si 400 de pagini de istorie engleza, bisericeasca si politica, care acopera o perioada cuprinsa intre Republica lui Caesar si anul 731, data la care Beda isi compune opera. In primele 21 de capitole de istorie ecclesiastica, Beda Venerabilul analizeaza conditiile bisericii engleze de dinaintea venirii Sfantului Augustin la Canterbury, renumita resedinta arhiepiscopala a Angliei. Beda Venerabilul include diverse pasaje din scriitori antici tarzii, plasati la granita dintre Antichitate si Ev Mediu, precum Orosius, Gildas, Prosper de Aquitanie sau scrisorile Papei Grigorie I, in care imbina elemente de legenda si traditii. Opera lui Beda Venerabilul aduce multe elemente de noutate pentru perioada in care a fost compusa, ceea ce il plaseaza in randul scriitorilor istorici. De pilda, Beda utilizeaza anno Domini sau Era Crestina, periodizare facuta de calugarul dobrogean Dionisie Exiguul sau Dionisie cel Mic in anul 525 si incetateneste in Europa de Vest sintagma de Historia Ecclesiastica. In mod special, Sfantul Beda Venerabilul distinge foarte clar anii de dinaintea erei Crestine si de dupa, prin expresiile <em>anno ab incarnatione Domine</em> si <em>anno incarnationis dominicae</em>, fiind precursorul prescurtarilor utilizate azi in sistemul de referinta anglo-saxon, Before Crist (BC) si After Crist (AC), dar in acelasi timp precizeaza ca <em>Anno Domini </em>este anul Nasterii lui Iisus Hristos, care incepe cu Buna Vestire, sarbatoare traditionala comemorata anual de Biserica pe 25 martie.

 

In Cartea I, capitolul 2 el utilizeaza ante incarnationes dominicae tempus (sau inainte de Intruparea Domnului) similar cu englezescul Before Christ. Izolat, in decursul Perioadei de Mijloc, ideile sale vor fi preluate si de alti autori, pana la savantul Werner Rolenvick, care la 1474, in cartea sa Fasciculus Temporum, utilizeaza BC ca suta de ani ai lumii. Sfantul Beda isi rezuma opera intr-o nota autobiografica pe care o plaseaza la finalul istoriei sale, unde regasim si comentariile sale foarte importante la cateva din cartile Vechiului si Noului Testament. Aceste comentarii ale invatatului englez reflecta preocuparile sale scripturistice tipice vietii monastice. El spune : « Imi istovesc viata in manastire, aplecandu-ma cu interes in studiul Sfintelor Scripturi »

În anul 735 Sf. Beda s-a imbolnavit. Cam cu doua saptamani înainte de Paste se simtea slabit si avea probleme de respiratie dar nu avea dureri mari. A ramas vesel si preda zilniclectii invataceilor sai, dupa care îsii continua ziua cântînd Psalmi si ridicînd rugaciuni de multumire la Dumnezeu. Deseori îl cita pe Sf. Ambrozie: “Nu am dus o viata de care sa-mi fie rusine printre voi si nu ma tem de moarte pentru ca Dumnezeu este milostiv.” (Paulin, Viata Sf. Ambrozie, cap. 45).

Pe lângă lecţii şi Psalmi, Sf. Beda mai lucra la o traducere anglo-saxonă a Evangheliei lui Ioan şi a unei cărţi cu citate din scrierile Sf. Isidor al Seviliei (prăznuit în 4 aprilie). În joia dinaintea Înălţării Domnului, sfântul respira tot mai greu şi picioarele au început să i se umfle. “Să învăţaţi repede,” le spunea el celor care scriau după dictarea lui, “pentru că nu ştiu cât voi mai putea continua. Domnul mă poate chema în orice clipă la El.”

După o întreagă noapte nedormită, Sf. Beda şi-a continuat dictarea în dimineaţa de miercuri. În ceasul al treilea s-a organizat o procesiune cu moaştele sfinţilor din mănăstire, după care fraţii au intrat la slujbă, lăsîndu-l pe călugărul Wilbert cu Beda. Acesta şi-a amintit că a mai rămas încă un capitol de scris din cartea pe care o dicta sfântul, însă nu vroia să-l deranjeze pe Beda în ceasul morţii. Atunci Sf. Beda i-a spus, “Nu te necăji. Ia tocul şi scrie repede.”

La ceasul al nouălea Beda s-a oprit şi i-a spus lui Wilbert să caute în lădiţa sa piper, tămâie şi pânză şi să-i cheme pe preoţii mănăstirii ca să le dea lor. Când au ajuns, el le-a vorbit la fiecare în parte, rugîndu-i să nu-l uite şi să-l pomenească în rugăciunile lor. Apoi le-a spus acestea: “Vremea plecării mele este aproape iar sufletul meu tânjeşte să vadă frumuseţea lui Hristos, Împăratul meu.”

În acea seară, Wilbert i-a spus: “Părinte, a mai rămas o frază neterminată.” La care sfântul i-a răspuns: “Foarte bine, scrie-o.” Apoi tânărul călugăr a spus: “Acum s-a terminat.” Sf. Beda i-a răspuns: “Adevărat ai spus, chiar s-a terminat.” După care l-a rugat să-şi ridice ochii să vadă biserica în care obişnuia să se roage. După ce a cântat “Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, Sf. Beda a adormit întru Domnul pe care mult L-a iubit.

Deşi Sf. Beda s-a săvârşit în 25 mai, în ajunul Înălţării, el este prăznuit în 27 mai, deoarece sărbătoarea Sf. Augustin din Canterbury este fixată pe 26. Trupul său a fost îngropat la început în portalul de sud al bisericii mănăstirii, iar mai târziu a fost mutat lângă altar.
Sfantul Beda avut în Anglia rolul lui Cassiodorus în Italia, Sf. Isidor în Spania, Sf. Grigore de Tours în Francia, de a iniţia naţiunea sa în cunoaşterea Creştinismului Antic patristic şi a o ajuta să îmbrăţişeze pe deplin Biserică lui Hristos condusă şi atunci de episcopul Romei. Apariţia Sf. Beda Venerabilul în istoria Angliei coincide cu terminarea convertirii anglo-saxonilor la Biserica Catolica, începută sub Sf. Augustin de Canterbery, pe la anul 600 şi terminată sub Sf. Teodor, cilician de origine, arhiepiscop de Canterbury (668-691). Sfântul Beda Venerabilul i-a fost principalul colaborator în organizarea şi implantarea în Anglia a unei solide culturi intelectuale creştine.

Te-ar mai putea interesa...

Lasă un răspuns