|
În viaţa sa de toate zilele, era un părinte respectat, alături de întreaga sa familie, cum vedem într-un portret de epocă alb-negru, dar redat color în capodopera de cinematecă, deja, The Lost Prince (2005), adică ultimul ţar al Rusiei, Nicolae al II-lea (1868-1917) şi a sa consoartă, ţarina Alexandra de Hesse, alintată „Alick”, de al său verişor pacifist, George al V-lea al Regatului Unit. La nunta sa imperială săvârşită cu mult fast, mulţimea se strivi în picioare ca o prevestire sumbră de mai târziu. Imensitatea estică a ţarilor, l-a făcut să nu înţeleagă pe deplin carenţele Marii Rusii, aflată în prag de colaps. Aşa se face ruşinoasa înfrângere a ţării în Războiul Ruso-Nipon (1904-1905) şi făcliile revoluţionare ce deja se iţeau ca bobii de de neghină, în capitală ori în provincii. Şi totuşi, salvarea veni neaşteptată, din partea ministrului său, Piotr Stolîpin, om capabil ce dărui Duma (Parlamentul) şi ale sale Camere, plus alte libertăţi binevenite, după Manifestul din Octombrie. Dar Marele Război veni prea devreme, poate, spre a desăvârşi democratizarea ţării şi astfel, turbatul Rasputin, un fost mistic răspopit, câştigă inima ţarinei, pe vremea când ţarul plecă la oaste aruncând patria în haosul lui Octombrie Roşu. Deşi serviciile secrete britanice cantonate la Hotelul „Astoria” din Sankt Petersburg au eliminat călugărul, nu au putut stopa Revoluţia şi pe al său mentor Lenin. În martie 1917, familia imperială abdică şi este încarcerată în apropiere de Ekaterinburg, la Casa Ipatiev, unde cu toţii vor fi lichidaţi într-o noapte de iulie un an mai târziu, de frica Occidentului şi din ordinul Armatei Roşii, fiind trecuţi în rândul sfinţilor martiri ai Rusiei, în anul 2000. La capătul vestic al Marii Rusii, un mic stat şi al său rege Ferdinand I (1914-1927) căutau cu disperare o ieşire din impas în faţa pericolului bolşevic, mai ales după Tratatul de la Bucureşti (1918). Descoperit în faţa Puterilor Centrale, suveranul îşi stabileşte, forţat de împrejurări, un an capitala în vechea metropolă Moldavă, la Iaşi şi sfătuit de camarila sa bună, va reuşi să iasă din impas ca un vrednic nepot de frate al al măriei sale Carol I. Spre deosebire de al său confrate de la Răsărit, norocu-i va surâde când, în 1918, disoluţia Marilor Imperii îi vor reda noi teritorii vechi la trupul patriei mamă, desăvârşită câţiva ani mai târziu, prin încoronarea sa ca rege al României Mari în chiar Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia. Condiţii favorabile făcură să vadă lumina o nouă Constituţiune la 1923, un vot universal şi o reformă agrară. A fost al doilea şi ultimul suveran al României privit cu simpatie de Casele regale ale Europei. El şi a sa regină Maria, ne veghează azi într-un tablou votiv ce cuprinde istoria noastră recentă, aflat la loc de cinste în Biserica Catedralei Curtea de Argeş, unde se află şi necropolele lor regale, aducându-ne aminte de timpuri demult uitate.
 |
Subscribe to this comment's feed
