|
Nicolae al II-lea sau Tarul cel Blajin |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
marți, 16 august 2011 |
|
În viaţa sa de toate zilele, era un părinte respectat, alături de întreaga sa familie, cum vedem într-un portret de epocă alb-negru, dar redat color în capodopera de cinematecă, deja, The Lost Prince (2005), adică ultimul ţar al Rusiei, Nicolae al II-lea (1868-1917) şi a sa consoartă, ţarina Alexandra de Hesse, alintată „Alick”, de al său verişor pacifist, George al V-lea al Regatului Unit. La nunta sa imperială săvârşită cu mult fast, mulţimea se strivi în picioare ca o prevestire sumbră de mai târziu. Imensitatea estică a ţarilor, l-a făcut să nu înţeleagă pe deplin carenţele Marii Rusii, aflată în prag de colaps. Aşa se face ruşinoasa înfrângere a ţării în Războiul Ruso-Nipon (1904-1905) şi făcliile revoluţionare ce deja se iţeau ca bobii de de neghină, în capitală ori în provincii. Şi totuşi, salvarea veni neaşteptată, din partea ministrului său, Piotr Stolîpin, om capabil ce dărui Duma (Parlamentul) şi ale sale Camere, plus alte libertăţi binevenite, după Manifestul din Octombrie. Dar Marele Război veni prea devreme, poate, spre a desăvârşi democratizarea ţării şi astfel, turbatul Rasputin, un fost mistic răspopit, câştigă inima ţarinei, pe vremea când ţarul plecă la oaste aruncând patria în haosul lui Octombrie Roşu. Deşi serviciile secrete britanice cantonate la Hotelul „Astoria” din Sankt Petersburg au eliminat călugărul, nu au putut stopa Revoluţia şi pe al său mentor Lenin. În martie 1917, familia imperială abdică şi este încarcerată în apropiere de Ekaterinburg, la Casa Ipatiev, unde cu toţii vor fi lichidaţi într-o noapte de iulie un an mai târziu, de frica Occidentului şi din ordinul Armatei Roşii, fiind trecuţi în rândul sfinţilor martiri ai Rusiei, în anul 2000. La capătul vestic al Marii Rusii, un mic stat şi al său rege Ferdinand I (1914-1927) căutau cu disperare o ieşire din impas în faţa pericolului bolşevic, mai ales după Tratatul de la Bucureşti (1918). Descoperit în faţa Puterilor Centrale, suveranul îşi stabileşte, forţat de împrejurări, un an capitala în vechea metropolă Moldavă, la Iaşi şi sfătuit de camarila sa bună, va reuşi să iasă din impas ca un vrednic nepot de frate al al măriei sale Carol I. Spre deosebire de al său confrate de la Răsărit, norocu-i va surâde când, în 1918, disoluţia Marilor Imperii îi vor reda noi teritorii vechi la trupul patriei mamă, desăvârşită câţiva ani mai târziu, prin încoronarea sa ca rege al României Mari în chiar Catedrala Reîntregirii de la Alba Iulia. Condiţii favorabile făcură să vadă lumina o nouă Constituţiune la 1923, un vot universal şi o reformă agrară. A fost al doilea şi ultimul suveran al României privit cu simpatie de Casele regale ale Europei. El şi a sa regină Maria, ne veghează azi într-un tablou votiv ce cuprinde istoria noastră recentă, aflat la loc de cinste în Biserica Catedralei Curtea de Argeş, unde se află şi necropolele lor regale, aducându-ne aminte de timpuri demult uitate.
|
|
Cancelarul de Fier si liberalul nationalist |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
duminică, 26 iunie 2011 |
|
În Europa celui de-al XIX-lea veac sau zisă a naţiunilor, două noi state aveau să redeseneze geopolitic conturul bătrânului continent: Italia şi Germania. De numele unui om, foarte popular de îndeobşte, pronunţat de altfel de peste 99,9% dintre locuitorii planetei cu diverse conotaţii, azi: numele unui crucişător, al unui câine de companie ori pur şi simplu ca o poreclă între semeni, se leagă apariţia ultimului stat amintit: Germania şi al său părinte fondator Otto von Bismarck (1815-1898), arhitectul politic al celui mai nou stat european ori, supranumit, Cancelarul de Fier. Un om şcolit în dreptul prusac la Gottingen şi Berlin, pasionat de dueluri şi care n-avea nevoie de gărzi de corp precum urmaşii săi, după cum ne-o demonstrează un „atentat” asupra sa din 1866 când l-a luat eminamente de gât pe unul dintre potenţialii asasini, când acesta a tras asupra lui, rănindu-l doar uşor şi în treacăt. Când kaiserul Wilhelm I l-a numit ministru în Dieta Confederaţiei Germane de la Frankfurt am Main, se pare că a luat cea mai bună decizie din cariera sa, căci, în urma Războiului Austro-Prusac din 1866, distrugând Austria cea imperială şi hegemonică a creat un alt imperiu cu adevărat german, desăvârşit, dealtfel, în Sala Oglinzilor de la Versailles în 1871 după înfrângerea Imperiului Francez. Cum, din păcate, roata Istoriei se întoarce, kaiserul Wilhelm al II-lea, cu doar 44 de ani mai tânăr decât bătrânul cancelar, l-a şi debarcat la mal, precum crucişătorul ce numele-i poartă. Ne întrebăm adesea: cine a creat România Modernă şi ale sale instituţii? De ceva vreme minţi luminiate din Principatele extra-carpatice presupuneau că dacă va veni un prinţi dintr-o dinastie europeană şi străină cărţile erau ca şi făcute pentru încropirea unui stat naţional, idee de care, se pare, Ion C. Brătianu (1821-1891), liberal convins, nu era străin, el însuşi, participând la aşa zisa insurecţie care l-a detronat pe Ludovic Filip de Orleans în fatidicul an revoluţionar 1848. Ba mai mult, simţind, politic, tendinţele autoritare ale Domnului Cuza, participă la abdicarea acestuia şi, personal, îl va însoţi în drumul spre Bucureşti pe regele Carol I (1864-1914), devenind figura dominantă a epocii sale ca premier al cabinetului cu cea mai lungă şi rodnică guvernare din Istoria Modernă a României (1876-1888), aducându-i şi porecla, pe bună dreptate de „Vizirul”, vizir care, a contribuit la recunoaşterea Independenţei de stat a României (1878) şi la alianţele cele tradiţionale din perioada premergătoare Marelui Război. Din păcate, România nu mai beneficiază azi de serviciile Brătienilor, dar, amintirea lor rămâne în istorie, peste generaţii.
|
|
Preacatolicul cardinal si iezuitul cel din Bar |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
joi, 21 aprilie 2011 |
|
Mulţi dintre noi îl ştim, romanţios redat, în cititul roman „Cei trei muşchetari” , de „maitre” Alexandre Dumas-tatăl, ce ne-a încântat copilăria generaţii la rând şi unde-l regăsim pe popularul şi enigmaticul „premier” Armand Jean du Plessis, cardinal de Richelieu (1586-1642), omul care zgâria ca pisica pe lemnul uşii, când îşi anunţa vreo vizită de taină, manipula culisele politicii franceze şi căruia nu-i scăpa nimic din ce se petrecea în regatul său, deşi nu dispunea de reţele de socializare ori de alte tehnologii de secol XXI. Dar, cum putea o faţă bisericească să conducă destinele unui stat, ba să-l şi facă o mare putere continentală, de temut şi deloc neglijabilă? Bravul episcop de Lucon, hirotonit în treapta-i clericală la 1607, deveni sfetnicul de taină al regentei văduve Maria de Medici, către 1616, câştigând definitiv încrederea plăpândului rege, Ludovic al XIII-lea, care-l şi numi premier, în 1629. Hughenoţii (purtători de cocarde, n.red.) cei calvini avură de suferit, pe bună dreptate, căci atrăgeau puteri straine in Francia, cu precădere cele răsăritene de sorginte Habsburgică. Deşi, poate mai catolic decât Papa, împinse Franţa în Războiul de 30 de ani (1618-1648), finanţându-i masiv pe protestanţii lutherani din Ţările de Jos, Danemarca şi Suedia, ca să-i învingă pe austriecii cei catolici şi prea-hrăpăreţi teritorial. Era şi un bun pedagog, instruindu-şi din timp elevii, dintre care unul, Jules Mazarin, îi şi luă locul. Tot acest ilustru cardinal (funcţie clericală Romano-Catolică, echivalentă în Ortodoxie cu cea de Patriarh, n.red.) dezvoltă primul serviciu modern de spionaj al Franţei şi primele servicii de protecţie şi pază ale demnitarilor francezi, la care face aluzie documentată şi Alexandre Dumas-tatăl către 1848 în al său manuscript. Înspre capătul opus al bătrânului continent, un alt cărturar şcolit pe la academiile apusene, îşi scria liniştit al său Letopiseţ, căci, provenea dintr-o familie polonofilă, başca, şi al său părinte, ca şi el, fiind cetăţeni de onoare ai Republicii (denumirea oficială a regatului polon, n.red.). Miron Costin (1633-1691), se şcoli la Colegiul Iezuit din Bar (Polonia), apoi, revenit în patria-i natală, Moldova, urcă treptele boiereşti până la rangul de mare logofăt. Fugi apoi din nou în Polonia, la al său rege Jan Sobieski, care-l şi găzdui într-un conac de vânătoare timp de doi ani în capăt, până ce iarăşi trecu graniţa în Moldova spre al său domn, Constantin Cantemir. Din păcate, trecerea peste, ce zicem noi azi, „fâşia verde”, i-a fost fatală, căci, domnul Cantemir, bănuindu-l pe nedrept de trădare, porunci să i se taie capul, lăsând în urma sa o cronică în polonă (De neamul Moldovenilor) a Moldovei şi Munteniei, arătând originea latină a poporului român, în versuri, cu dedicaţie specială către Jan Sobieski, al său protector, care nu s-a îndoit vreodată că ne tregem din „tâlharii de la Râm”, după cum plastic spunea înaintaşul său, Simion Dascălul.
|
|
Ultima actualizare ( joi, 21 aprilie 2011 )
|
|
