|
Un oarecare mic negustor englez, William, ce purta cu demnitate numele cel vechi de Caxton (1422-1491), neguţătorind postavuri în străvechiul burg flamand Bruges, auzi probabil de o invenţie nemaîntâlnită a vremii sale, tiparul, mergând apoi la Koln ca să-l studieze, către 1470. Iar, în anul în care la noi, slăvitul Ştefan cel Mare îi bătea aprig pe turci la Podul Înalt (1475), Caxton tipări în ţara-i natală a Albionului, întâia sa carte „Redescoperind istoriile Troiei”. În impunătoarea, deja, Westminster Abbey, el fondă prima tipografie din regat, răspândind peste 100 de cărţi prin popor, aducându-l pe acesta la lumina cunoaşterii. Pe vremea când negustorul nostru studia tiparul, un domn din Ţara Românească se străduia din răsputeri, pe trei coordonate, să-şi elimine toţi adversarii: otomanii din Sud, ungurii din Nord şi, başca, propriile forţe dinlăuntrul cel mocnit al Ţării Munteneşti. Cu ultimii, avu cel mai mult de furcă, însă fraţii ardeleni îi săriră degrab întru ajutor, prin Iancu de Hunedoara, bravul huniad, care-i alungă pretendenţii de la Târgovişte, înscăunându-l acolo, pentru puţină vreme. Cu primii, luptă până la sfârşitul vieţii sale. Fire iute, foarte probabil născut în semnul Scorpionului, Vlad Domnul, zis Ţepeş (1456-1476), trebui să perfecţioneze o altă invenţie a epocii, net diferită de cea a contemporanului său Caxton, un fel de instrument de tortură şi armă de luptă, lung cam de 2 m cu vârf ascuţit şi îndesat, în care puteau încăpea, proţăpiţi ca la o frigăruie, pe rând, mai cam toţi adversarii săi, văzuţi ori închipuiţi. Adeverindu-se morala anticului Esop, precum că prietenii îţi sunt adesea trădători, domnul nostru sfârşi prin a cădea în plasa lor, devenind, astfel, celebru într-o carte săsească cu titlul ironic „Cruzimile lui Dracul Vodă”, uimindu-i pe credulii de contemporani, chiar până azi. Lăsând gurile rele să pălăvrăgească, Ţepeş luptă cu turcii lui Mehmet al II-lea, Cuceritorul Byzanţului, în continuare, pe mai multe fronturi, chiar şi în Bosnia, sub comanda lui Mathias Corvinus, dar, cum domniile la noi sunt trecătoare, sfârşi, la 1476, apărându-şi cu vrednicie glia, dormindu-şi azi somnul de veci la a sa ctitorie necropolă Mănăstirea Comana de la Giurgiu, fiind denigrat şi acum, de istorici, culmea, că aşa e tipicul pe la noi.
 |
Subscribe to this comment's feed
