Mănăstirea Orata-loc de taină şi odihnă

Într-o epocă atee în care Hristos era alungat forţat din inimile românilor, iar aşezămintele de cult ortodox erau închise cu zel şi sârg de către autorităţile comuniste de atunci, puţine mănăstiri şi schituri răsăreau în zone izolate, ferite oarecum de prigoana roşie, un asemenea caz fiindu-ne dezvăluit într-o frumoasă monografie: „Mănăstirea Orata-loc de taină şi odihnă”, carte ce a văzut lumina tiparului, recent, la Editura suceveană George Tofan, fiind rodul muncii unui colectiv de trei autori: diacon Vasile Bârgovan, prof. Filon Lucău şi preot Viorel Lazăr, lucrare apărută cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor. Prea puţin promovată, uitată în memoria contemporană şi poate, necunoscută pentru mulţi, chiar ca locaţie geografică, autorii redeschid spre cercetare un destin uitat: un om simplu, Traian Pomohaci, care, rămas văduv, în floarea vieţii, la numai 45 de ani, renunţă la toate bucuriile vieţii, închinând-şi viaţa lui Dumnezeu şi, în cele din urmă, îmbrăcând rasa cinului monahal se dedică unui vis: construirea unei mănăstiri, într-o vreme plină de restricţii de tot felul, lăcaşul fiind situat în cătunul Orata, satul Botuş, comuna Fundu Moldovei . Deoarece materialul lemnos se gaseşte din belşug în natura sălbatică a zonei şi mănăstirea a fost clădită din lemn de pin, iar, pe 10 octombrie 1948 s-au început săpăturile pentru fundaţia aşezământului. Sfântul locaş a fost sfinţit la 26 septembrie 1954 de către vrednicul de pomenire Sebastian Rusan, Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, iar mănăstirea are hramul „Adormirea Maicii Domnului” (15 august). Strădaniile obştii de vieţuitori ai sfintei mănăstiri, ispitele vremilor trecute dar şi contemporane, lupta cu valurile şi vicisitudinile acestei vieţi trecătoare înspre Veşnicie, dar şi cadrul natural unic al zonei le veţi regăsi desigur în paginile monografiei, sperând să vă fie de un real folos duhovnicesc.

N.R.Pentru locuitorii municipiului reşedinţă de judeţ, se poate ajunge la Orata, din Câmpulung Moldovenesc pe DN17, 6km. spre Pojorâta, apoi ramificaţie spre dreapta către Fundu Moldovei şi apoi drum forestier.
Nu este singurul locaş ortodox din România zidit în acele vremuri tulburi…în general, aceste vetre de spiritualitate ortodoxă se zideau, de regulă, cu acordul tacit al autorităţilor vremii, în zone izolate şi greu accesibile, de preferinţă montane, nesupuse procesului de colectivizare forţată. Nu regimul Comunist a distrus B.O.R. ci regimul Fanariot şi, mai grav, cel Cuzist, căci, Alexandru-Ioan Cuza a interzis orice manifestare bisericească, el însuşi fiind mason convins din Loja Marelui Orient. Cuza, aşadar, crează conflictul dintre B.O.R şi statul român, vizibil şi în prezent. Deci, cel mai mare inamic al Bisericii Ortodoxe Române rămâne, din păcate, Alex. Ioan Cuza, deci nu Dej, nu Ceauşescu, ultimul, fiind ctitor al unei biserici din oraşul său natal, Scorniceşti.

La 4 km de Rădăuţi, se află o ctitorie ştefaniană unică în coronamentul de mănăstiri şi biserici zidite de vrednicul de pomenire voievod moldav, biserica cu hramul “Înălţarea Sfintei Cruci” (14 sept., n.red.), una dintre cele mai controversate construcţii eclesiastice din vremea domniei sale, poate pentru faptul că ea reprezintă adevăratul stil arhitectonic ştefanian şi nu cel pe care îl regăsim aparent la celelalte construcţii similare de atunci.

Ca detectiv istoric (profesie liberală în ţările spaţiului anglo-saxon, echivalentă la ei cu cea de criminalist la noi, n. red.) am pornit, aşadar, să fac o investigaţie pe cont propriu şi să văd de ce anume Ştefan cel Mare şi-a ridicat tocmai la Volovăţ o astfel de ctitorie, în jurul întrebării: Şi-a căutat voievodul o anumită origine maramureşană sau una de factură dinastică ori se considera, ca la Pătrăuţi, continuatorul basileilor de la Bizanţ?

Bucovina este Elveţia Estului, cel puţin aşa se spune. Munţii sunt la fel de frumoşi, pădurile la fel de verzi, noi având în plus nişte biserici, iar ei mai multe grajduri de vaci şi de boi. Dar, cum e românul, vrea să transforme bisericile în grajduri, pentru a nu rămâne în urmă. Uite aşa, ruinele Bisericii lui Giurgiu din Volovăţ (cea mai veche biserică de lemn din Europa, poate chiar din lume) riscă să se ruineze de tot şi noi să ajungem să mai pierdem un potenţial obiectiv turistic, care să ne umple de japonezi cu ochii oblici sau americani plini de dolari.

Sigur că situaţia ar trebui să-l preocupe în primul rând pe primarul localităţii, dar se vede treaba că dumnealui se remarcă printr-o tăcere asurzitoare. Se pare că-l interesează fundaţia bisericii construite de primul voievod al Moldovei, Dragoş Vodă, în anul 1346, şi mutată la Putna în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, cam cum i-ar interesa pe japonezi şi americani să fotografieze cocenii, draniţele şi foliile de plastic care acoperă ruinele. Adică deloc.

Dacă aş fi un adevărat ziarist de investigaţii, aş putea descoperi, de exemplu, că de terenul de sub ruine este interesat vreun vecin întreprinzător care, în cârdăşie cu primarul, de abia aşteaptă ca obiectivul de patrimoniu să fie declasificat şi să-i ajungă în proprietate. Dar nu sunt, şi din acest motiv, zic şi eu că asta e doar gura lumii, pe care nici pământul nu o astupă, aşa cum astupă, de exemplu, fundaţia Bisericii lui Giurgiu.

Oricum nu îmi rămâne decât să sper că noul director al Direcţiei Judeţene de Cultură, se va interesa şi el de ce, în Suceava, ruinele rămân ruine şi cei neavizaţi rămân primari.