Erik nu era dornic sa paraseasca vechea religie, dar Thjodhild, sotia lui, a fost convertita imediat si a pus sa se construiasca o capela la o oarecare distanta de ferma. A numit-o capela Thjodhild si acolo obisnuiau sa se roage, ea si ceilalti convertiti. Thjodhild a refuzat sa mai traiasca cu barbatul ei dupa ce s-a convertit si aceasta l-a nemultumit foarte tare pe Erik. (Saga lui Erik, fragment)

FRAGMENTUL PE CARE l-am redat orientativ mai sus, extras din Saga lui Erik, prezinta o realitate tarzie, compilata de catre cronicarii islandezi in incercarea lor de a rescrie literar istoria colonizarii Islandei sau a legendarei insule Thule, de a carei existenta scriitorii antici clasici, precum istoricul grec Polibiu (200-120 i. Hr.) in opera sa de istorie universala, geograful capadocian Strabon (64-26 d.Hr.), istoricul roman Pliniu cel Tanar ( 62-114 ) si scriitorul latin Publius Cornelius Tacitus (55-120 d.Hr.) stiau fara indoiala, plasand-o in tratatele lor la sase zile distanta fata de Britannia. O analiza atenta a textului releva specialistului trei aspecte: colonizarea unor teritorii insulare din Atlanticul de Nord, inclusiv Islanda in jurul anului 860, de catre vikingii veniti din Norvegia, impinsi aici de factori de natura politico-economici, crestinarea lor in rit apusean prin intermediul calugarilor irlandezi pustnici care vietuiau nestingheriti in schiturile construite pe insula cu cel putin o suta de ani inainte, poate pe la anul 775 pe acest bastion inaintat al Atlanticului de Nord si un conflict de familie, finalizat foarte probabil cu impacarea celor doi soti, certati, fireste, pe neintelegeri religioase, cultice, asa dupa cum lasa sa se inteleaga mai departe acelasi text.

Coordonatele expansiunii normande

Pentru a rescrie istoria normanda, bine sintetizata, cu noi argumente si teorii, ar trebui sa aprofundam sursele narative originare, accesibile doar specialistilor, iar ca sa beneficiem de tehnologiile lor alternative de ultima generatie, ar insemna sa cerem prea mult pentru puterea noastra financiara, redusa la cheltuielile cotidiene. Iata de ce m-am limitat sa prezint istoria lor la cateva aspecte esentiale, care sa fie aprofundate atat de catre cititorul neformalizat cu perioada vikinga, cat si de catre acei care vor dori sa paseasca pe urmele normande intr-o cercetare interdisciplinara. Deoarece multe dintre traseele maritime si rutele continentale urmate de catre vikingi au fost reconstituite pe marginea traditiilor orale reunite in nemuritoarele lor Sagas sau Epopei, despre care aminteam in episodul precedent, in scurt timp s-a dezvoltat o adevarata industrie a falsurilor, mai ales in ceea ce priveste explorarile vikinge din Atlanticul de Nord si marturiile arheologice ale prezentei scandinave in Lumea Noua.

Falsurile s-au nascut din graba de a se da raspunsul la intrebarea: au poposit populatii europene in America precolumbiana? Ele au generat discutii aprinse intre specialistii de seama ai perioadei vikinge, inselati ei insisi de interpretarile gresite ale unor descoperiri ceva mai ciudate. Astfel, vom trece in revista cateva falsuri de seama spre a intelege mai bine contextul aparitiei si proliferarii lor in cercurile stiintifice inalte. Descoperirile arheologice de la Mystery Hill din statul New Hampshire, constand in asa numitele inscriptii pe pietre l-au determinat pe profesorul Barry Fell sa traga concluzia gresita ca ar fi vorba de un alfabet proto-celtic timpuriu, cu ramificatii in Vechea Anglie. S-a demonstrat ca acestea erau de fapt urmele radacinilor de copaci in crestere. Alte asemenea descoperiri fabuloase au fost semnalate la Ponso Alto in Brazilia (1873), o inscriptie care se refera la presupusi calatori fenicieni esuati in urma unei furtuni pe tarmurile Americii de Sud si o alta din anul 1890 aflata sub craniul scheletului de la Bat Creek (Statul Tennesse) care contine o inscriptie in ebraica din secolul al II-lea d.H.

Din scurta noastra prezentare, am omis aspectele referitoare la credintele si obiceiurile vechilor scandinavi, pe care le vom trata intr-un episod separat, dedicat Istoriei credintelor si ideilor religioase, in premiera pe Altermedia, in cadrul rubricii noastre saptamanale.

Invaziile normande, in intelesul clasic al definitiei istoriografice, sunt acele deplasari de popoare din Pen.Scandinava si de pe arhipelagurile insulare din Marea Baltica, datorita unor factori majori de ordin demografic, politic sau economic, desfasurate cronologic intre anii 800-1050, in perioada de inceput a Evului Mediu Timpuriu (sec.X-XI). Negustori, razboinici sau intemeietori de state, vikingii au contribuit decisiv la descoperirea si colonizarea de noi teritorii peste mari. La inceputul secolului al X-lea, vikingii din Rasarit au atins bazinul Marii de Azov, au urcat Donul, au trecut Volga si in amontele marelui fluviu au ajuns pe tarmurile Marii Caspice. Mai tarziu, o parte dintre informatiile culese de ei au fost aduse in Anglia, prin intermediul lui Othere Normandul si al lui Wulfstan Danezul, care si-au gasit refugiul aici, la curtile anglo-saxone, imbogatind astfel cunostintele geografice ale europenilor, inchistati in intunericul ignorantei.

In linii mari, expansiunea normanda si-a lasat decisiv amprenta asupra Europei romano-gotice. In Rasarit, suedezii intemeiaza asezari si targuri capitala care dainuie pana astazi: Kiev, Novgorod. S-au oprit apoi la Portile Byzantului (Myckland) stabilind legaturi dinastice. In Franta, danezii se aseaza, cu acordul regilor franci, fondand provincia Normandia in partea de NE. De aici, la anul 1066, urmasii vikingilor danezi, vorbitori de limba franceza prin amplul proces normativ de aculturatie, vor reinvada Anglia, dand nastere dinastiei normande prin ducele William Cuceritorul, primul rege englez. Pe marile involburate ale Atlanticului de Nord, norvegienii vor explora si mai apoi coloniza noi tinuturi: Islanda, Insulele Faroe, Groenlanda si Pen. Labrador. Este neindoielnic faptul ca in jurul anului 1000 vikingii au ajuns in America de Nord. Marturiile scrise si arheologice nu lasa loc nici unei rezerve. A nega sau a pune la indoiala aceste argumente, inseamna a nesocoti realitatea istorica.

“Nu cred, a raspuns regele, ca poate cineva sa descopere faptasul, asa cum spui tu.
Thorberg zise: Iti voi spune, rege, cine a facut-o. Eu insumi am facut-o.
Regele zise: Trebuie sa faci totul la fel ca inainte sau vei plati cu viata pentru asta.” (Snori Sturluson-Heimskringla)

Scandinavia - un areal lingvistic

Nu putem aborda suficient de corespunzator problematica expansiunii vikingilor, fara a arunca, inaintea altor aspecte esentiale, o privire de ansamblu asupra unor elemente etnico-lingvistice indisolubil legate de marea migratie scandinava, care au fost destul de sumar tratate in literatura de specialitate, dar care ne dau indicii foarte pretioase privind rutele pe care le-au urmat acestia, raspandite in cele patru puncte cardinale.

Traditiile orale si cele scrise au constituit premizele unor investigatii stiintifice temeinice de la sfarsitul secolului al XIX-lea si jumatatea celui urmator, cercetari care au avut drept scop reconstituirea traseelor vikinge. Chiar daca aceste surse narative contin exagerari privind localizarea unor asezari colonii sau nume de colonisti vikingi si poreclele lor distractive precum Rolf cel Gras sau Thorkell Lunganul, ele raman veritabile surse documentare autentice care pot fi investigate de catre specialistii perioadei vikinge.

Dupa cum am remarcat deja in episodul precedent, termenul de viking era aplicat fara deosebire oricarui norvegian, danez sau suedez, indiferent de pozitia pe care acestia o detineau la un moment dat in ierarhia sociala, comerciant, poet, fermier, explorator sau razboinic, in perioada de timp cuprinsa aproximativ intre anii 800-1050, cand are loc cea mai dinamica miscare demografica europeana, izvorata din indepartatul Nord, cu ample repercusiuni asupra evolutiei geopolitice ulterioare a spatiului european la inceputurile Evului Mediu Timpuriu.

Pentru cronicarii franci, ei erau cunoscuti ca normanzi sau oameni ai Nordului, de la substantivul comun compus nordhr wegr sau calea nordului, care va defini regatul scandinav al Norvegiei, mult mai tarziu, sub domnia regelui Harald I cel Balai (900-940).

In izvoarele narative din secolele I-VI d.Hr. termenul era generalizat asupra conglomeratului de triburi de origine germanica din Nordul Europei stabilite in jurul Marii Baltice, iar incepand din secolul al VI-lea, notiunea delimita numai popoarele din spatiul scandinav, extinsa la norvegieni si danezi. Pentru locuitorii din Hibernia sau Irlanda, scandinavii erau numiti lochlannach sau om al nordului, iar uneori cu substantivul comun gall sau strain venit de pe alte meleaguri. Cronicile manastiresti anglo-saxone i-au numit dani, deoarece danezii au fost primul val migrator nordic care au asaltat Insulele Britanice, in timp ce izvoarele bizantine si arabe i-au numit rhos sau rus sau oameni veniti din provincia suedeza Roslag. Ocupandu-se traditional cu negotul si mai putin cu arta razboiului, vikingii din Rasarit au primit denumirea de varegi, un termen ce isi gaseste corespondentul lingvistic in substantivul voeringjar, care desemna fie negustor, varianta cea mai plauzibila, fie razboinic sau mercenar. Platoul Skane din Suedia va generaliza Peninsula Scandinava cu toate particularitatile sale fizico-geografice, politice, economice si etnico-lingvistice. Iar in cea mai veche cronica ruseasca, atribuita carturarului monah Nestor (sec.XII-lea), suedezii erau numiti svezi de la regiunea Svealand din patria lor natala.