|
Invadatorii din Nord sau normanzii (lat. normanorum), cunoscuţi şi sub denumirea generică de vikingi au dat Europei anglo-saxone şi, mai târziu, Lumii Noi o altă geografie politică, unică până azi. Exodul scandinav care a “şocat” Occidentul lui Carol cel Mare şi a reuşit în bună măsură să stârnească panica călugărilor anglo-saxoni din Northumbria, un regat de pe teritoriul englez, făcându-i să exclame la sfârşitul litaniilor: Apără-ne Doamne de furia normandă!, a născut eroi reali cu aură legendară, multă vreme negaţi de istoriografia francă, cam egoistă în sine. Unul dintre aceştia a fost însă, fără îndoială, popularul rege danez Kanut cel Mare (994-1035) sau Knud den Store (în lb. daneză, n.a.) ori Knud Sweynsson sau fiul regelui Sweyn Forkbeard, care, se putea mândri pe bună dreptate cu o mare realizare pentru acele vremuri ca: rege al Danemarcei, al Norvegiei, al Angliei (a nu se confunda cu Marea Britanie, n.a.) şi al unei părţi din Suedia, într-un cuvânt, un imperiu danic în Nordul ostil şi viking. Când tatăl său invadă Anglia, la 1013, Knut îl însoţi şi a fost ales rege al Angliei, un an mai târziu, după moartea tatălui său. Saxonii şi danezii se învăluiră în East England, fuzionând într-o altă dimensiune, profundă şi azi. Ca să hotărnicească aceste legi nescrise ale firii, Knut se căsători cu văduva fostului său rival Ethelred al II-lea, Ema şi avu o domnie plină de reforme, de pace, sfătuindu-se tot timpul cu nobilii săi englezi ori danezi, după caz. Avea, după cum ne relatează un cronicar, un mic „defect”, ce le lipseşte azi şefilor de state: ura linguşitorii, zicându-le rece de politicos că el, cât ar fi de rege, nu putea opri curentul provocat de flux. Cam prin aceeaşi perioadă, un străromân, vrednic voievod din Banat, Ahtum, cu reşedinţa la Morisena, pe malurile Mureşului, zidi o ţară în coasta Ungariei, pe care o lărgi, la fel ca şi gospodarul nostru sus-citat, din Nord, cuprinzând un vast teritoriu ce se întindea de la Criş la hotarul Transilvaniei, apoi coborând înspre Dunăre, până la cetăţile Vidinului şi Severinului. Zidi la Morisena, în mândra-i capitală, o mănăstire ortodoxă închinată Sfântului Ioan Botezătorul, însă, aura sa mistică avea să intre într-un con de penumbră sub domnia regelui maghiar Ştefan I cel Sfânt, dornic în a-şi afirma credinţa-i apuseană, făcându-i o perioadă pe plac. Muri probabil liniştit la 1021, iar astăzi, noi, românii, nici măcar în cărţile de istorie nu-l mai pomenim, uitându-ne de fapt strămoşii.
 |
Subscribe to this comment's feed
