|
Un medicinist erou fara voie |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
vineri, 27 ianuarie 2012 |
|
Pictorul francez Jaques-Louis David, ni-l înfăţişează într-un tablou, zăcând în baie, plin de sânge şi ţinând în mână un bilet „cu dragoste” de la a sa ucigaşă, Charlotte Corday. Să fi fost David un precursor al portretelor detailistice folosite de criminalişti azi sau al său personaj ilustrat, Jean Paul Marat (1743-1793) prezenta pentru epoca tulbure a Revoluţiei Franceze încă o enigmă? Pasionat de medicină, Marat îşi desăvârşeşte studiile de profil în ceţoasa şi mereu revoltata Scoţie, apoi practică anatomia la Londra, unde dealtfel şi publică o lucrare „Eseu filosofic despre om” în care demonstrează că ştiinţa chiar este necesară unui filosof. Întors pe malurile Senei, încă de la 1777, este prins de valurile sângeroasei Revoluţii, devenind un om de presă şi propriul său editor la ziarul „Amicul poporului”. Aflat în opoziţie cu puterea Girondinilor este exilat peste hotare, dar, revine la 1792, ales în Adunarea Naţională. Când plănui înfrângerea Girondinilor, a plătit cu viaţa, ucis fiind de o femeie aprigă şi fanatică, Charlotte Corday, cândva o mare admiratoare a sa. Ecourile Revoluţiei Franceze nu fură roz nici la noi, de parcă o altă molimă, în afara celei fanariote, se abătu în Principatele Române extracarpatice. Strânse ca într-un cleşte de scorpion între Rusia Ţaristă, Austria şi Imperiul Otoman, ţările noastre se plecară precum un steag în direcţia vânturilor potrivnice. În Ţara Românească austriecii au năvălit năpraznic, însă domnul ţării, Nicolae Mavrogheni (1786-1790), un grec cu apucături ciudate în epocă, brutal cu boierii, spiritual şi excentric cu ai săi supuşi, le opuse rezistenţă. Mercenarii lui loviră crunt în armiile vieneze, obţinând victorie după victorie. Dar, ce folos că răsplata turcilor a fost să-l omoare, pe furiş, după tipic, din cauza intrigilor ţesute, iar prinţul de Coburg-Saxa ne-a ocupat Bucureştiul, pentru puţină vreme, însă.
|
|
Negustorul cel mic si Teparul |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
joi, 05 ianuarie 2012 |
|
Un oarecare mic negustor englez, William, ce purta cu demnitate numele cel vechi de Caxton (1422-1491), neguţătorind postavuri în străvechiul burg flamand Bruges, auzi probabil de o invenţie nemaîntâlnită a vremii sale, tiparul, mergând apoi la Koln ca să-l studieze, către 1470. Iar, în anul în care la noi, slăvitul Ştefan cel Mare îi bătea aprig pe turci la Podul Înalt (1475), Caxton tipări în ţara-i natală a Albionului, întâia sa carte „Redescoperind istoriile Troiei”. În impunătoarea, deja, Westminster Abbey, el fondă prima tipografie din regat, răspândind peste 100 de cărţi prin popor, aducându-l pe acesta la lumina cunoaşterii. Pe vremea când negustorul nostru studia tiparul, un domn din Ţara Românească se străduia din răsputeri, pe trei coordonate, să-şi elimine toţi adversarii: otomanii din Sud, ungurii din Nord şi, başca, propriile forţe dinlăuntrul cel mocnit al Ţării Munteneşti. Cu ultimii, avu cel mai mult de furcă, însă fraţii ardeleni îi săriră degrab întru ajutor, prin Iancu de Hunedoara, bravul huniad, care-i alungă pretendenţii de la Târgovişte, înscăunându-l acolo, pentru puţină vreme. Cu primii, luptă până la sfârşitul vieţii sale. Fire iute, foarte probabil născut în semnul Scorpionului, Vlad Domnul, zis Ţepeş (1456-1476), trebui să perfecţioneze o altă invenţie a epocii, net diferită de cea a contemporanului său Caxton, un fel de instrument de tortură şi armă de luptă, lung cam de 2 m cu vârf ascuţit şi îndesat, în care puteau încăpea, proţăpiţi ca la o frigăruie, pe rând, mai cam toţi adversarii săi, văzuţi ori închipuiţi. Adeverindu-se morala anticului Esop, precum că prietenii îţi sunt adesea trădători, domnul nostru sfârşi prin a cădea în plasa lor, devenind, astfel, celebru într-o carte săsească cu titlul ironic „Cruzimile lui Dracul Vodă”, uimindu-i pe credulii de contemporani, chiar până azi. Lăsând gurile rele să pălăvrăgească, Ţepeş luptă cu turcii lui Mehmet al II-lea, Cuceritorul Byzanţului, în continuare, pe mai multe fronturi, chiar şi în Bosnia, sub comanda lui Mathias Corvinus, dar, cum domniile la noi sunt trecătoare, sfârşi, la 1476, apărându-şi cu vrednicie glia, dormindu-şi azi somnul de veci la a sa ctitorie necropolă Mănăstirea Comana de la Giurgiu, fiind denigrat şi acum, de istorici, culmea, că aşa e tipicul pe la noi.
|
|
Bunelul cel voios si vioara de aur |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
duminicã, 13 martie 2011 |
|
V-aţi închipuit vreodată că, un bătrânel de numai 90 de ani, vioi şi nespus de irascibil îşi aşterne încă gândurile pe hârtie, la o maşină de scris, într-un mic refugiu al său dintr-o cabană din lemn şi că, acest „bunel” v-a distrat cu scrierile sale de nenumărate ori? George Bernard Shaw (1856-1950) străbate două secole existenţialiste cu viteza literaturii, fiind, deja, la numai 20 de ani, corespondent al unor ziare locale de succes din Dublin-ul irlandez, de unde-şi avea obârşia. Pasionat al operelor marxiste de idei, va încerca să se lanseze şi ca romancier, dar, fără succes şi, sărac pe deasupra, orientându-se, în cele din urmă şi pe cont propriu spre critica teatrală şi cea muzicală, creându-şi de unul singur, un alt liber arbitru. Ideologia sa se reflectă curând în transpunerea scenică a noului curent „Shawian” cu teme de interes social precum „Casele văduvilor”, „Arme şi oameni” ori „Profesiunea doamnei Warren”, ultima cam interzisă de critici deoarece aborda deschis problematica curentă a celei mai vechi profesii liberale din lume. Dar, poate că apogeul abordării sale de gen rămâne „Pygmalion (1913)” în care publicul spectator, obişnuit al convenţionalismului britanic redescoperă, de fapt, că şi clasele sociale cele mai caste pot ascunde sentimente de iubire pasionale, dincolo de aparenţele închistate. Fără îndoială că titanul dramaturgiei norvegiene, Henrik Ibsen, îl va fi influenţat, însă piesele sale i-au adus recunoaşterea şi consacrarea internaţională prin acordarea Premiului Nobel pentru Literatură în 1925 şi o ecranizare de succes a Pygmalion-ului în musicalul May Fair Lady. La fel ca şi contemporanul său din Dublin, un alt geniu al muzicii româneşti străbate două secole într-un spirit fecund şi de invidiat: George Enescu (1881-1955), compozitor, violonist, pianist şi dirijor. Vioara o stăpâneşte ca un geniu deja, încă de la 4 ani, iar un an mai târziu susţine deja primul său concert. Începe să compună la rându-i, iar, maestrul Eduard Caudella îi recomandă Conservatorul din Viena, pentru studiile sale. Românul nostru câştigă simpatia cultivatului public vienez încă de la 12 ani, iar, ulterior, reginei Elisabeta a României, cunoscută sub pseudonimul de Carmen Sylva, protectoarea artelor frumoase şi care, curând, îi va permite să concerteze la Peleş, încurajându-şi tânărul compozitor. Cele două Rapsodii Române, Simfonia a II-a şi opera Oedip, fac, în scurtă vreme turul marilor capitale europene şi mondiale, Enescu ajungând şi un pedagog muzical de seamă conferenţiind chiar şi la renumita Universitate Harvard de peste Ocean. Membru al mai multor academii de renume, sub bagheta sa de aur s-au şcolit nume mari ale muzicii precum Dinu Lipatti ori Yehudi Menuhin, fiind tot timpul încurajat de culta sa soţie Maria Tescanu Rosetti.
|
|
