|
O istorie pierduta in ignoranta faptica |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
luni, 17 mai 2010 |
|
Era cândva, la Constantinopol (azi Istanbul, în Turcia, n. red.) , măreaţa capitală a basileilor (basileos, împărat, în greacă, de aici prenumele Vasile, n. red.) de la Bosfor, un oarecare mare învăţat teolog, Nestorie, patriarh, supranumit în vremea sa, pentru aprigile lui predici, gustate şi apreciate o bună perioadă, când s-a opus altor eretici, „Mâncătorul de eretici”, şi, acesta, căzu în slava cea lumească, proliferând o nouă erezie, care-i va purta numele până azi, adică, Nestorianismul (condamnat oficial la cel De-Al Treilea Sobor Ecumenic de la Efes, în Asia Mică, la anul 431, n.red.). Mai târziu, un altul, arhimandritul constantinopolitan Eutihie, încercând să combată teoriile lui Nestorie, cade el însuşi într-o altă erezie (de la ereision, în greacă însemnând o învăţătură opusă Adevărului sau greşită, n. red.), Monofizismul, dezbinând din nou Biserica lui Hristos şi exemplele pot continua din Istorie, extrapolându-le şi la alte domenii cotidiene. Cei care răspândeau o erezie se numeau ereziarhi, majoritatea provenind din mediile „academice” ale vremii, iar, în ziua de azi sunt destui, unii o fac din prea mult exces de zel, alţii la „comandă”, iar alţii din ignoranţă şi/sau neştiinţă, cum am putut să remarc mai zilele trecute răsfoind o publicaţie de profil, „Lumea Satului” . Obsesia editorilor, fără să cunoască neapărat subiectul în cauză, faţă de capitolul Fondul Bisericesc din Bucovina, un capitol de altfel de ani buni la modă în mai toată mass-media de la noi, m-a făcut să citesc printre rânduri această problematică „aprinsă” şi, prin ochiul tânărului detectiv istoric, am dat peste fraza: „...Cele 160.000 ha de păduri erau ale statului încă din anul 1786, când austriecii le-au trecut în proprietatea României”, citând din articolul „Pădurea, prăduită şi cu sprijinul Justiţiei”. Mai întâi, despre ce stat este vorba? Cel austriac, ori cel român? A doua întrebare: exista România ca stat suveran, naţional şi indivizibil la 1786? Admiţând cazul că exista acea „Românie”, cedau austriecii, care deţineau un întins imperiu în Centrul şi Sud-Estul Europei ceva din proprietăţile lor cucerite cu atâta sârg din Elveţia (ţara nativă a Casei de Habsburg, cantonul elveţian Habitsburg, n. red.) şi până în Balcani, iar mai târziu, în Dualism (1867-1918), şi până la gurile Dunării, incluzând, fireşte, vechiul regat al Ungariei celei Mari? Şi, dacă anul trecut, pe această vreme, reşedinţa „contelui Dracula”, popularul Castel Bran a fost revendicat şi luat de către moştenitorul Casei de Habsburg, chiar de sub ochii împietriţi în ignoranţă ai celor care se ocupă sau ar trebui să se ocupe de protecţia şi conservarea patrimoniul nostru naţional, mă întreb, cum puteau oare să cedeze Habsburgii acele 160.000 ha statului român? Acest stat român, la care face aluzie vagă autorul articolului, al cărui nume, din motive ce ţin de deontologia mea jurnalistică nu-l vom face public, a apărut iniţial, pe harta Europei de Sud-Est, sub titulatura de „Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti” sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1864), în urma realizării „Micii Uniri”, apoi, într-o altă etapă istorică a dezvoltării sale, ca Principatul României, apoi, Regatul României sau Vechiul Regat, sub domnia principelui Carol I (1866-1881), respectiv a regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (1881-1914) şi, mai târziu, Regatul României Mari, după anul 1923, respectiv stabilitatea graniţelor de stat româneşti rezultate după finalizarea sistemelor tratatelor de pace de la Paris-Versailles (reîmpărţirea lumii după Marele Război sau Primul Război Mondial (1914-1918), n.red), sub domnia lui Ferdinand I Întregitorul, apoi, România de azi, în graniţele sale stabile de la 1947. Aceste noţiuni fundamentale de clasele primare ar trebui aprofundate din când în când sau cel puţin reîmprospătate constant, căci, altfel, vom avea o istorie pierdută în atâtea alte istorii şi istorioare cotidiene. Într-un alt articol pe care l-am depistat recent în publicaţia periodică de cultură şi informaţie silvică „Pădurea şi Viaţa” editată de Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva, se reia, sub o altă formă ideea că „acelaşi stat român” existent, cu cinci ani mai înainte, la 1781, de astă dată era deja proprietarul de drept al pădurilor din Bucovina (Sic!) dar, de unde le-a primit, de la acelaşi stat austriac, poate, nu înţelegem, cum rezultă din următoarea formulare frazeologică: „....Instituţia prefectului din judeţul Suceava arată că proprietarul acestor păduri a fost statul român, din 1781 până în prezent.” Într-adevăr, în acele perioade la care fac aluzie cei doi autori, în necunoştinţă de cauză, noi românii existam, desigur, în Istorie, dar în alte formaţiuni statale non-unitare, după cum privim pe o hartă a timpului de secol XVIII: Principatele române extra-carpatice, Moldova şi Ţara Românească se aflau sub dominaţie fanariotă (domnitori greci numiţi de Imperiul Otoman, care au înlocuit domniile pământene în perioada (1711-1821), originari din cartierul constantinopolitan al Fanarului, n. red.) controlate turceşte şi tractate în urmă, ca dezvoltare, cel puţin un secol, un recul al istoriei noastre. Ţinuturile transilvane de peste munţi se aflau sub dominaţie habsburgică, iar, printr-un linşaj istoric, dejucat la Viena şi Constantinopol, de la 1775, Nordul Moldovei este anexat Imperiului Habsburgic sau ceea ce numim azi Bucovina istorică, din care o parte, cu capitala la Cernăuţi se află pe teritoriul Ucrainei. Tot printr-un linşaj istoric, de la 1812, dintr-o „neatenţie” diplomatică a otomanilor, speculată de Rusia Ţaristă, Basarabia este anexată progresiv de aceasta...revenind târziu la patria mamă şi, din nou, pierdută definitiv în convulsiile Celui De-Al Doilea Război Mondial. Iată deci, cât de bine ne cunoaştem azi istoria naţională, aşa cum am dedus din cele de mai sus. Cu ani în urmă, într-un manual din Turcia, de liceu, am reuşit să reparcurg etapele istoriei noastre şi, să-mi dau seama, de fapt, că turcii ştiu mai multe despre noi, decât noi despre noi înşine sau decât noi despre ei, pe harta dinamică a Europei centriste, cel puţin. Fără a fi cu nimic subiectivi, într-o lume aparent obiectivă, istoria patriei nu se mai cunoaşte azi îndeajuns, ci, în frânturi de fraze trunchiate. Marii noştri istorici, în viaţă, acad. Dan Berindei sau acad. Florin Constantiniu, fiind „de modă veche” , deoarece nu s-au supus politicului, au fost „lichidaţi moral” şi căzuţi în desuetudine şi atunci, ne întrebăm, precum Henrik Sienkiewicz, într-un roman ce i-a adus, pe bună dreptate Premiul Nobel pentru literatură, la 1912, Quo Vadis, Domine?
|
|
Ultima actualizare ( luni, 17 mai 2010 )
|
|
Unitate in diversitate: Johannes Kepler si Ieremia Movila |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
miercuri, 17 martie 2010 |
|
De mii de ani oamenii priviră şi se minunară de harta Cerului conturată în nopţile senine şi fără clar de lună. Apoi au început să conceapă legi scrise, în locul celor nescrise şi zidite Sus din veşnicie...Într-o vreme încă pătrunsă de superstiţii de tot felul, un profesor danez şi un reputat astronom, Tycho Brache veni în mândra capitală imperială Praga să-şi convingă auditoriul, prin prelegerile sale, despre o altă mecanică cerească şi, la picioarele sale, stătea un ucenic tânăr, Johannes Kepler (1571-1630), care, încercând să confirme teoria maestrului său, cum că Soarele se roteşte în jurul Pământului, ajunse la o teorie total opusă, care se dovedeşte valabilă şi azi în scurgerea timpului. După moartea lui Brache, pe la 1601, îi urmează în funcţia de matematician al Sfântului Imperiu de Naţie Germană, deducând că, de fapt, Pământul şi celelalte planete gravitează în jurul Soarelui şi nu invers. Dezvoltă trei legi, pe care le publică între 1609-1619 şi i le lăsă „moştenire” marelui Isaac Newton ca bază pentru elaborarea teoriei gravitaţiei universale. Cam pe vremea când în centrul Imperiului „iluminatii” astronomi se ocupau cu descifrarea „misterelor” cereşti, familia Movileştilor încerca să aducă o nouă viziune, poate de factură occidentală, în Moldova şi Ţara Românească, iar Ieremia Movilă se revela în prim plan. Numit de poloni în Moldova, ca domn, se puse destul de favorabil şi cu turcii, cărora, desigur, le plătea tribut, nu şi pe lângă omologul său Mihai Viteazul, care-l detronă pentru scurt timp. Frumoasa sa ctitorie de la Suceviţa, unică în lume, ne stă şi azi mărturie peste veacuri despre credinţa unui domn moldav, care reuni, cel puţin arhitectonic, două stiluri, în dantelăria sa frumoasă din piatră de la Suceviţa: muntenesc şi moldovenesc, reuşind să refacă unitatea artistică a românilor, în timp ce Mihai Viteazul o desăvârşi pe cea politică, pentru scurtă vreme.
|
|
Fecioara din Orleans si Domnul cel Bun |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
joi, 28 ianuarie 2010 |
|
Mit, legendă ori istorie orală şi cu toate aceste frământări ale savanţilor, o istorie scrisă, desprinsă parcă din ireal căci, perioada în care a trăit, era asaltată de un misticism religios popular foarte fecund în exprimare, de unde, eroina noastră, Jeanne d”Arc, supranumită mai apoi, Fecioara din Orleans, se trăgea, fiind originară din sătucul Domremy(azi Domrémy-la-Pucelle, în Estul Franţei, n.a.) de pe domeniul ducelui de Berry, din frumoasa şi fertila regiune Champagne şi văzu lumina zilei la 6 ianuarie 1412 în casa unor modeşti fermieri, Jacques şi a sa soţie Isabelle, în vremuri tulburi pentru patrie: lungul Război al Celor 100 de Ani (1337-1453). În jocurile nevinovate ale copiilor de atunci, crescuţi la ţară, tânăra Jeanne deprinse istoriile orale cu îngeri ori sfinţi şi sfârşi prin a auzi ea însăşi nişte voci de Sus venite, care o îndemnară, în cele din urmă, la numai 16 ani, să pornească în ajutorul lui Carol al VII-lea, suveranul care nu putea să se încoroneze în propria-i ţară ocupată de englezi şi prea neajutorat să se impună în faţa supuşilor, retrăgându-se într-o siguranţă aparentă în străvechiul castel Chinon de pe Loara, acolo unde-l şi găsi Ioana deghizat într-un curtean ascuns de ai săi. Trecând cu brio testul la care fu supusă i se încredinţă, ca trimisă „divină” comanda trupelor care scoaseră Orleans-ul (cheia Franţei) de sub ocupaţia garnizoanei engleze în mai 1429, apoi îl duse pe blândul Carol la Reims, în catedrală, unde se încoronă ca rege.Numele ei era deja de rezonanţă naţională când a fost capturată de aliaţii englezilor, burgunzii, la Compiegne, un an mai târziu. Precum oarecând Iuda, burgunzii au vândut-o englezilor pentru 10.000 coroane de aur şi a fost judecată de un tribunal eccleziastic întrunit la Rouen (Normandia, n.a.) pentru erezie. În mai 1431 era arsă pe rug. Măcinat de regrete tardive, peste 25 de ani Carol o va reabilita, iar Biserica cea Romană şi Catolică o canoniză în 1920. Într-un alt capăt al continentului, într-o ţară supusă vicisitudinilor vremii, un domn destoinic îi asigură 30 de ani de stabilitate, prosperitate şi înflorire economică. Alexandru cel Bun (1400-1432) reuşi să normalizeze relaţia cu Patriarhia de Constantinopole prin recunoaşterea, la 1401, a lui Iosif Muşat ca mitropolit al Moldovei cu reşedinţa la Suceava, apoi, la stăruinţa ierarhului moldav strămută de la Cetatea Albă la Suceava moaştele Sfântului Ioan cel Nou la care ne închinăm zilnic. Nu-şi lăsă nici vecinii politici neajutoraţi şi, la 1410, îşi trimise trupe în ajutorul regatului polon la Grunwald (Câmpia Verde, n.a.) contra temuţilor teutoni. Un oarecare călugăr, Gavriil Uric, realiză sub domnia sa o miniatură slavonă unică la timpul ei: Tetravanghelul de la 1429, iar doi mari cărturari români, Grigore Ureche şi Miron Costin, îl vor numi întru posteritate „cel Bun”.
|
|
Ultima actualizare ( joi, 28 ianuarie 2010 )
|
|
