|
Încercând, deunăzi, să refac o călătorie, cel puţin imaginară, pe un atlas de epocă, de-a lungul pitoreştii Văi a Elbei de la izvoare şi până-n spre vărsare, întâmplarea făcu să scap din mână o frumoasă ceaşcă aburindă din porţelan alb şi astfel îmi veni în minte povestea ce urmează. Conţinutul se duse pe apa sâmbetei, nu şi copia celebrului porţelan alb de Dresden şi Meissen. Într-un vechi castel boem cu faţade baroce, în spatele cărora veghea ambiţiosul principe elector August cel Tare (1670-1733), se afla întemniţat, de ceva vreme, un tânăr spiţer berlinez, tăcut şi aproape nevinovat, pe numele său Johann Botger. În laboratorul său chimic, plin de urmele experimentelor eşuate, el încerca o nouă reţetă. August era posedat, de un timp încoace, de o idee: porţelanul de China şi cum să producă el ceva identic, poate chiar de o calitate superioară? De aceea, îl rugă pe spiţerul nostru să dărâme mitul chinez, iute şi degrabă. La început, cu argilă şi felspat, îi reuşi porţelanul roşu, către 1708, dar prinţul voia musai alb, aşa că: mai încearcă! Abia la 1713 îi reuşi „miracolul alb”, dar, ce folos că tânărul nostru se stinse ca o feştilă, orbit şi otrăvit de propriile experimente. Şi, în timp ce unii iluminaţi reinventau descoperirile altora, în tehnică proprie, alţii ne rescriau obiectiv istoria, chiar în plin veac XVIII. Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716) de vechi neam domnesc bizantin şi unchi al lui Vodă Brâncoveanu, purta o vastă corespondenţă culturală cu mai toţi erudiţii Europei Iluministe, dar, în acelaşi timp se documenta temeinic şi critic pentru a sa Cronică. Orice izvor scris ori nescris era filtrat precum făina în opera lui, subliniind că în toate cele trei Ţări Româneşti poporul este unit şi vorbeşte aceeaşi limbă. Ca să fie complet, adaose lucrării şi o hartă fizico-administrativă complexă a Ţării Româneşti, ce văzu, astfel, lumina tiparului la Padova.
 |
Subscribe to this comment's feed
