|
“Aici in Iudeea se afla acum un barbat plin de mari virtuti, care se numeste pe sinesi Iisus Hristos. Cei ce ii urmeaza Lui il cinstesc ca pe Fiu al lui Dumnezeu cel fara de moarte, iar ceilalti, strainii, il socotesc pe El [un puternic] prooroc. El inviaza morti, tamaduieste toate bolile numai prin al Sau Cuvant si prin punerea mainilor asupra lor. Barbatul acesta este inalt la trup, cu statura dreapta, bratele frumoase, cu mainile lungi si cu fata bine proportionata. Parul il are pogorandu-se neted si fara luciu pana la urechi, si se sfarseste in plete crete pana la umeri si de la umeri in jos; de la frunte prin mijlocul capului parul este despartit in doua cu carare, dupa obiceiul nazarinenilor, iar fata parului este astfel, incat cu greu se poate descrie daca are culoarea vinului sau este in floarea unei alune timpurii. Fruntea Lui este lungareata si neteda; ochii ii sunt caprui si foarte vioi; obrajii fara nici o meteahna sunt plini de rumeneala foarte placuta; nasul si gura sunt facute cu bune masuri si fara cusur. Barba, avand fata ca parul capului, este destul de deasa si despartita in doua, iar lungimea ii este de un deget. Fizionomia Lui este nobila si delicata. Chipul Lui are blandete si oarecare seriozitate incat, de la prima vedere, atrage deodata si dragostea si respectul. Mustra cu bunacuviinta si indeamna cu blandete…Niciodata nu L-a vazut cineva razand, dar plangand de multe ori. Smerenia si intelegerea Lui sunt cu deosebire rare. El vorbeste putin, dar cu multa statornicie. In sfarsit, dupa infatisarea Sa desavarsita, este un Om care intrece pe oricare dintre fii oamenilor.” In loc de introducere Observ cu stupoare scandalul starnit de profesorul buzoian Emil Moise si consecintele acestuia pe plan national. De asemenea se face ca atunci cand imi propun ceva, socoteala din targ sa nu se potriveasca de loc cu cea de acasa, intocmai precum in proverbul cu pricina. Cum dizertatiile mele saptamanale au rolul de a destinde atmosfera tensionata a unei saptamani, aveam in proiect desigur o alta dezbatere, cand constiinta religioasa mi-a strigat sa iau o pozitie vis-a-vis de situatia delicata, creata tocmai intr-un stat majoritar ortodox, scandal starnit de un fiu al neamului romanesc. Daca in Evul Mediu, in Tarile Romanesti extra-carpatice, Moldova si Tara Romaneasca, a doua persoana in stat, dupa domn, era mitropolitul, situatia se schimba radical in raportul Stat-Biserica o data cu secolul al XIX-lea, mai precis cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Domnul Unirii separa definitiv Statul de Biserica, distrugand consubstantialitatea, liantul credintei. Incepand din acest moment sefii de stat trateaza Biserica stramoseasca Ortodoxa ca pe o institutie oarecare. Ori, daca lucrurile au stat astfel in sferele inalte ale societatii romanesti, inchipuiti-va ce a insemnat acest haos in lumea satelor si a oraselor. Alexandru Ioan Cuza distruge Biserica prin Legea secularizarii averilor manastiresti, urmasii sai ii vor continua opera de distrugere planificata, sfarsind cu regimul comunist ateu si in cele din urma culegand spinii din maracini, cum este cazul profesorului Moise. Regretabil este faptul ca acest scandal porneste tocmai din randul cadrelor didactice a caror menire fireasca este de a forma generatiile de tineri si nu de a le impune elevilor tot felul de inovatii ateiste din afara, de a le inocula ura, de a le frange credinta. Un distins monah si carturar roman, Arhimandritul Dionisie I. Udisteanu spunea:
Pedagogi distinsi din Apus s-au ocupat si se ocupa de religie, imbold care i-a facut si pe ai nostri sa se ocupe, desi evaziv, de religie. Dar care este scopul religiei în scoala, afara decât acela de a forma caractere, de a destepta lumina si întari în sufletul scolarilor credinta crestina, în asa gând ca ea toata viata sa le îndrepte calea si faptele lor. Învatamântul religios, spune Willman, Didactic II, 95, are o situatie centrala între celelalte obiecte de stiinta; el este deci trunchiul care le poarta pe toate, pentru aceasta trebuie sa se faca o apropiere între religie si stiina. Foarte multi dintre dascalii scolilor noastre, din aversiunea ce o au fata de religie, nu fac legatura între ea si stiinta si daca fac, o lipsesc. Explicatia o gasim usor când auzim spusele lui Volkelt ca: aceluia care nu-i cunoscuta existenta religioasa, îi lipseste partea cea mai esentiala în constructia lui sufleteasca si de aceea o uraste. De aceea ar fi bine daca adevaratul om de stiinta s-ar pune în direct contact cu acea putere care ar însufleti obiectul lui, cu religia. Menge der Kotlghebische Religiosunlagriht, pag. 5 si 3 spune: Doresc, zice el, ca tot omul sa gaseasca un sprijin în viata prin religie. Aceasta e cu putinta numai atunci când religia a jucat un rol însemnat în învatamântul educativ, când n-a ramas izolata si fara legatura cu restul învatamântului si viata scolara
(fragment extras din volumul Cai Luminoase, de arhim. Dionisie I. Udisteanu, in curs de aparitie la Editura Musatinii, Suceava). Ministerul Invatamantului este desigur o institutie corupta, retrogada si este foarte normal sa avem asemenea rezultate in plan didactic, din pacate. Oare nu spune un alt proverb din popor ca pestele se impute de la cap? Iata ca atacul la adresa Bisericii nu vine din partea unui sectar, ci, ceea ce este foarte grav, din partea unui “crestin” ortodox, nominal, evident. Necesitatea icoanelor in scoli si alte institutii devine o realitate a timpurilor de neliniste spirituala care tulbura apele credinciosilor crestini ortodocsi. Am incercat sa adaptez disertatia noastra pe intelesul tuturor categoriilor sociale, evitand termeni hristologici care ar ingreuna intelesul unor ne-specialisti in vastul domeniu al Teologiei, care este stiinta cu Dumnezeu si despre Dumnezeu.
|
