Arabescuri de o finete uimitoare, mozaicuri de o rara frumusete, piatete si curti interioare inviorate de bazine si fantani, gradini cu exotica flora mediteraneana alaturi de arhitectura cu motive arabe fac din Alhambra un adevarat paradis terestru, cantat de trubadurii veacurilor trecute si admirat de turistii zilelor noastre.

Palatul Alhambra (Palatul cel Rosu, Palatul Sultanilor sau Palatul Florilor) este poate cel mai frumos si cunoscut lacas arab din Europa. Numele sau provine de la nuanta roscata a zidurilor sale („Al-qual al-hambra” – Palatul cel Rosu), desi, paradoxal, sub luminile razelor lunii, aceleasi ziduri devin argintii.

Situat pe una din colinele orasului Granada, palatul se poate zari cu usurinta din toate colturile citadelei. Palatul Alhambra, avand ca decor muntii Sierra Nevada, cu crestele inzapezite, constituie o imagine simbol a Andaluziei si a intregii Spanii. Zidurile sale falnice, caramizii, contrasteaza cu albeata stralucitoare a zapezii si cu verdele crud al copacilor de la poalele castelului.

Complexul arhitectonic al Alhambrei este structurat pe patru parti principale: fortareata maura (Alcazaba), oraselul (Medina), Palatul Nassrid si Gradinile de Vara El Generalife.

Alcazaba, cetatea sau fortareata castelului, este si cea mai veche constructie a Alhambrei. Inceputurile sale dateaza din din secolul al XII-lea d.Hr., puternicele turnuri fiind inaltate pe ruinele unei cetati mai vechi. Din nefericire pentru locuitorii Granadei, aspectul infricosator si forta zidurilor Alhambrei aveau doar menirea de a feri de privirile poporului nemaipomenitul lux al vietii de curte al sultanilor. Reconquista regilor catolici Ferdinand de Aragon si Isabella de Castilia se va incheia prin cucerirea cu usurinta a ultimului petic de pamant maur: Granada si Alhambra.

Palatul Nassrid este cel mai cunoscut sector al Alhambrei. Este o mostra edificatoare a maiestriei si rafinamentului artei arabe. De aici criticii de arta au introdus in terminologia de specialitate cuvinte precum arabescuri sau mozarabe. Aici gasim pentru intaia oara de la romani, fantani arteziene cu elemente decorative interioare, mirifice curti cu bazine de apa si flori („patio”). Padurile exotice ale indepartatelor tinuturi orientale sunt aduse si „pietrificate” sub forma coloanelor, mozaicurilor, plafoanelor, portalurilor, iar fermecatoarele flori mediteraneene impodobesc gradinile si curtile ce impanzesc palatul. Din punct de vedere cronologic, Palatul Nassrid este subimpartit in trei palate mai mici: Palatul Mexuar, Palatul Comares si Palatul lui Muhammad.

Gradinile de vara din El Generalife au fost proiectate ca o necesitate in climatul arid al Granadei. Evadarea in umbra si racoare pe durata zilelor fierbinti era ocupatia favorita a familiei regale maure. Loc de inspiratie lirica, de meditatie, de rugaciune sau reculegere, gradinile El Generalife aduc adevarata masura a valorilor apreciate de arabi: natura (cu apa, florile si stancile sale) si oamenii culti.

Meritul de a fi redescoperit si de a fi redat circuitului valorilor universale monumentul Alhambra ii revine scriitorului american Washington Irwin, descrierea sa plina de entuziasm si delicatete din lucrarea „Povestiri din Alhambra” trezind interesul Guvernului Spaniei, intr-o perioada in care Alhambra era partial distrusa de trecerea veacurilor si de cutremure.

Miturile, legendele, toleranta religioasa, inspiratia, toate confera un caracter de paradis terestru Alhambrei.

Motto: “Am privit pana cand au fost asezate scaune, si S-a asezat Cel vechi de zile; imbracamintea Lui era alba ca zapada, iar parul capului Sau curat ca lana; tronul Sau, flacari de foc; rotile lui, foc arzator.
Un rau de foc se varsa si iesea din el; mii de mii Ii slujeau si miriade de miriade stateau inaintea Lui! Judecatorul S-a asezat si cartile au fost deschise.
Eu ma uitam mereu, din pricina multelor vorbe pe care cornul cel mare le graia. Am privit pana cand fiara a fost omorata si trupul ei nimicit si dat focului.
Dar si celorlalte fiare li s-a luat stapanirea, si lungimea vietii lor a fost hotarata pana la o vreme si un anumit timp.
Am privit in vedenia de noapte, si iata pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului si El a inaintat pana la Cel vechi de zile, si a fost dus in fata Lui.
Si Lui I s-a dat stapanirea, slava si imparatia, si toate popoarele, neamurile si limbile Ii slujeau Lui. Stapanirea Lui este vesnica, stapanire care nu va trece, iar imparatia Lui nu va fi nimicita niciodata.” (Daniel Cap. 7, vers. 9-14)
“Ceea ce scrisul prezinta cititorilor, imaginea prezinta celor neinvatati care o privesc, caci in ea si cei ignoranti vad ce ar trebui sa urmeze; in ea pot citi analfabetii” (Epistola catre Episcopul Serenus din Marsilia, NPNF 2, Vol. XII, p. 53).”

Icoana si functia ei didactica

Legea Veche prefigureaza pe cea a Noului Legamant. Noul Testament este oglindit in cel Vechi.
Profetii, pana la Ioan Botezatorul, aveau misiunea sociala de a pregati poporul ales pentru venirea lui Mesia. Dumnezeu se Intrupeaza in Omul Hristos, Nascut din Fecioara Maria.
Neindoielnic este faptul ca divinul nu poate fi reprezentat, la vechii evrei, din dorinta de a se evita idolatria in timpul lungii calatorii a poporului din Egipt spre Canaan sau Pamantul Fagaduintei. Cifra simbolica, 40 de ani dureaza peregrinajul, 40 de zile a postit Mantuitorul, cele doua Posturi de peste an, cel al Pastelui si al Craciunului, dureaza 40 de zile, fiecare. Este timpul pregatirii.

Obidit prin nerespectarea poruncilor divine in propria-i tara, deportat in Babilon, pe malurile Tigrului si Eufratului, poporul ales, chemat, nu reuseste sa se apropie de divinitate. Si, minune, Dumnezeu Cel nevazut, Cel mai presus de lume, se lasa vazut in teofanii (sau aratarile lui Dumnezeu catre oameni sub diverse manifestari vizibile), descoperindu-Se ca Om, astfel dupa cum remarcam in Cartea prorocului Daniel, citata la inceputul articolului. Este vorba despre Apocalipsa Vechiului Testament, tema reluata dealtfel si de catre zografii anonimi in frumoasele compozitii murale de la Voronet, Sucevita, Moldovita si Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava, manastiri ale caror picturi, recent restaurate, retin atentia atat crestinilor, cat si necrestinilor, care le contempla in adancimea lor tematica si compozitionala.

Din cele expuse anterior rezulta ca Dumnezeu, in marea Sa iubire de oameni, instiinteaza poporul evreu ca la “plinirea vremii” sau acel moment istoric propice, va trimite in lume pe Fiul Sau, in chip palpabil, vazut de toti. Ori, daca Mantuitorul Hristos a fost Om cu adevarat, El poate fi reprezentat iconic, ca marturie a prezentei Sale permanente printre noi. Desigur ca articolul nostru nu isi propune sa abordeze evolutia istorica a icoanei, caci ne-ar trebui un spatiu destul de vast, ci mai degraba sa punctam cateva repere istorice spre a explicita un scandal izbucnit printr-o idee absurda proliferata tocmai de un dascal al invatamantului romanesc, aflat el insusi in pragul falimentului moral, ca si institutia pe care o reprezinta dealtfel.

Grecii isi reprezentau zeii sub chip antropomorf. Portretele suveranilor elenisti sau urmasii lui Alexandru cel Mare sunt adorate de cetatenii polis-ului grec. La evrei, regii din Iuda si Israel sunt intruchipati doar scripturistic, spre a nu fi divinizati, ca si mormintele lor, dealtfel, in Cronici, de unde nu rezida fizionomia, ci mai ales calitatile lor morale. Romanii aduc un nou concept iconic de reprezentare: in tinuturile indepartate, portretul imperatorului, al Caesarului, inlocuieste prezenta persoanei in cauza. Portretul capata asadar o valoare juridica: poti semna un act, emite un edict sau o alta forma legala ca si cum imparatul insusi a fost de fata. Nu lipsesc abuzurile, dar ne retine esenta faptica.

Imperiul dispare, dar cultul Romei este preluat imagistic de Byzant, aproape inca o mie de ani, dupa anul 476. Aceeasi semnificatie a imaginii se reia o data cu Evul Mediu Tarziu, atunci cand artistii Renasterii raspandesc fidel redate portrete de principi, regi sau imparati, cu aceeasi valoare. Pentru istorici sunt chipurile autentice ale inaintasilor. Dictaturile secolului al XX-lea, ultimul secol al barbariei, presarat cu multe Apocalipse, duc la extrem tablourile oamenilor insetati de putere: Adolf Hitler, I.V. Stalin sau Nicolae Ceausescu. Astazi, acelasi rol juridic al suveranului reprezentat iconic domina traditional marile societati ale momentului, precum Marea Britanie si Statele Unite ale Americii.

Motto: “O multitudine de cuvinte nu face dovada unei minti prudente.” - Thales
“Si venind Iisus in partile Cezareii lui Filip, ii intreba pe ucenicii Sai, zicand: Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului?
Iar ei au raspuns: Unii, Ioan Botezatorul, altii Ilie, altii Ieremia sau unul dintre prooroci.
Si le-a zis: Dar voi cine ziceti ca sunt?
Raspunzand Simon Petru a zis: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.
Iar Iisus, raspunzand, i-a zis: Fericit esti Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu, Cel din ceruri.” (Matei 16, vers.13-17)

Despre originile icoanei si doctrinele iconoclaste (I)

Pentru a le descoperi ucenicilor Sai relatia Sa cu Dumnezeu Tatal, Mantuitorul Hristos le adreseaza o intrebare simpla, in timp ce se afla, dupa cum precizeaza pericopa evanghelica sus citata, in orasul Cezareii lui Filip. Inca de pe vremea activitatii Sale mesianice in mijlocul poporului Sau, incep din stiinta sau din nestiinta sa se propage diverse eresuri sau greseli de credinta, care vor continua si in secolele ulterioare, o data cu extinderea geografica a Bisericii Universale. Eresurile s-au nascut din dorinta unor oameni sau grupuri separatiste de a raspunde pe cai rationale unor intrebari care tin de credinta si nu au nimic de a face cu stiinta. Majoritatea acestor eresuri sau greseli doctrinare s-au nascut in Rasarit. De ce? Tocmai pentru ca acolo au existat scoli filosofice eline sau grecesti care au venit in contact cu Biserica, de timpuriu, incercand sa-si converteasca invataturile pagane in cele crestine, cu rezultate dintre cele mai dezastruoase pentru binecredinciosii crestini.

Unele erezii negau Invierea Mantuitorului, spunand ca ucenicii I-au furat noaptea trupul, altele negau dogma sau invatatura despre Sfanta Treime. Acestea din urma s-au numit erezii anti-trinitare. Amintim aici pe erezia lui Arie, cea mai periculoasa, care afirma ca Mantuitorul Hristos este doar o creatura a Tatalui. Erezia ariana a fost condamnata la lucrarile Primului Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, prezidat de insusi imparatul Constantin cel Mare. Cateva miscari se opuneau invataturii despre cea de-a treia persoana a Sfintei Treimi, Duhul Sfant, ca de pilda macedonienii (denumire data dupa “parintele” ereziei, episcopul Macedonie) sau pnevmatomahi (sau luptatorii contra Duhului Sfant). Cele mai periculoase erezii cu urmari care se mentin pana in ziua de azi au fost cele de factura hristologica. Ele au framantat Biserica intre secolele IV-V d. Hr. De ce sunt importante ultimele erezii amintite? Deoarece de acestea se leaga subiectul disertatiei noastre.