|
Un spiter norocos si un critic carturar |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
marți, 15 noiembrie 2011 |
|
Încercând, deunăzi, să refac o călătorie, cel puţin imaginară, pe un atlas de epocă, de-a lungul pitoreştii Văi a Elbei de la izvoare şi până-n spre vărsare, întâmplarea făcu să scap din mână o frumoasă ceaşcă aburindă din porţelan alb şi astfel îmi veni în minte povestea ce urmează. Conţinutul se duse pe apa sâmbetei, nu şi copia celebrului porţelan alb de Dresden şi Meissen. Într-un vechi castel boem cu faţade baroce, în spatele cărora veghea ambiţiosul principe elector August cel Tare (1670-1733), se afla întemniţat, de ceva vreme, un tânăr spiţer berlinez, tăcut şi aproape nevinovat, pe numele său Johann Botger. În laboratorul său chimic, plin de urmele experimentelor eşuate, el încerca o nouă reţetă. August era posedat, de un timp încoace, de o idee: porţelanul de China şi cum să producă el ceva identic, poate chiar de o calitate superioară? De aceea, îl rugă pe spiţerul nostru să dărâme mitul chinez, iute şi degrabă. La început, cu argilă şi felspat, îi reuşi porţelanul roşu, către 1708, dar prinţul voia musai alb, aşa că: mai încearcă! Abia la 1713 îi reuşi „miracolul alb”, dar, ce folos că tânărul nostru se stinse ca o feştilă, orbit şi otrăvit de propriile experimente. Şi, în timp ce unii iluminaţi reinventau descoperirile altora, în tehnică proprie, alţii ne rescriau obiectiv istoria, chiar în plin veac XVIII. Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716) de vechi neam domnesc bizantin şi unchi al lui Vodă Brâncoveanu, purta o vastă corespondenţă culturală cu mai toţi erudiţii Europei Iluministe, dar, în acelaşi timp se documenta temeinic şi critic pentru a sa Cronică. Orice izvor scris ori nescris era filtrat precum făina în opera lui, subliniind că în toate cele trei Ţări Româneşti poporul este unit şi vorbeşte aceeaşi limbă. Ca să fie complet, adaose lucrării şi o hartă fizico-administrativă complexă a Ţării Româneşti, ce văzu, astfel, lumina tiparului la Padova.
|
|
Epigrafistul si Castelul din Carpati |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
marți, 15 iunie 2010 |
|
Datorită lui ne putem bucura astăzi de redescoperirea celeilalte Istorii romane, păstrată doar în epigrafe şi readusă la viaţă peste secole pierdute de către marele jurist şi istoric al Romei Antice, Theodor Mommsen (1819-1903), profesorul de Drept Roman de la Lepzig, Zurich ori Breslau şi apoi de Istorie romană la Berlin, capitala Prusiei şi viitorului Imperiu German. Opera sa de căpătâi rămâne, fără îndoială, Corpus Inscriptionum Latinarum (CIL), din care, 20 de volume apar în timpul vieţii, redactate şi editate personal, căci, era un adevărat erudit şi călător, inclusiv cele din Transilvania, în 1857, ne privesc personal din muzee, colecţii ori biserici. Savanţii au putut să le revadă în 1873, în cel de-al III-lea volum al operei. În Istoria Romană întrezăreşte graniţele invizibile ale Romei, dincolo de limes-uri, în asaltul ei civilizaţional şi primeşte Premiul Nobel la 1902, ca literat. Dacă Mommsen colecţiona inscripţiile în piatră ale latinităţii, redând Europei o istorie pierdută, undeva, la poalele Carpaţilor Meridionali, familia regală de Hohenzollern-Sigmaringen, construia, între 1873-1914, o reşedinţă de vară unică în arhitectura peisajeră a Sinaiei: Castelul Peleş, emblemă a României, chiar şi azi, precum herbul Bucovinean, din cel Moldav, ori cel munteano-dobrogean. Stilurile neo-gotice se îmbină perfect aici şi, poate curiozitate, l-a făcut pe bătrânul împărat Franz Josef (1848-1916) să fie oaspetele edificiului, la 1896... S-au născut şi regi aici, pe pământ românesc, Carol II-lea şi Mihai I. Dacă vreţi să vă întoarceţi în timp şi să trăţi istoria cu adevărat „bine” merită să-i vizitaţi sălile: de arme, de vânătoare, de Florenţa ori Apartamentul imperial. Acolo veţi trăi o parte din istoria noastră. Aici s-a hotărât, la Peleş, neutralitatea noastră în Marele Război la 1914. Toate trăind în epocă, la Peleş.
|
|
Ultima actualizare ( sâmbătă, 19 iunie 2010 )
|
|
Tristul filozof si ministrul literat: Friedrich Nietzsche si Vasile Alecsandri |
|
|
|
|
Scris de Adrian Popovici
|
|
miercuri, 19 mai 2010 |
|
Azi îl mai studiem, printre rânduri, desigur, la liceu, sau aşa zisele fals-pompoase colegii, însă ideile sale revoluţionare au influenţat, vădit deformat, o doctrină: Nazismul. S-a numit, în epocă, Friedrich Nietzsche (1844-1900), descriind, în operele sale, voinţa liberă şi puternică ce-l transformă pe om, în supra-om, la o altă dimensiune evoluţionistă. Respingând conceptele creştine, el susţinea afirmarea vieţii prin „voinţa de putere”. Pe vremea când era profesor la Basel (în Elveţia, n. red.) s-a împrietenit cu marele geniu al muzicii, Richard Wgner, căruia îi şi dedică, dealtfel, o lucrare, „Naşterea tragediei din spiritul muzicii” (1872), asociindu-i operele cu tragediile greceşti de dinainte de Hristos. Însă, ca mai toţi filosofii, înnebuneşte către 1889, fiind îngrijit de sora sa, murind la 1900. O altă opreă de-a sa, „Aşa grăit-a Zarathustra”, îl va influenţa o perioadă, pe marele nostru poet Mihai Eminescu. Undeva, la Porţile Moldovei, o atracţie ca de magnet îi răpea pe tinerii vremii la studiile înalte din Paris. În această „capcană” căzu şi Vasile Alecsandri (1818-1890), scriitor al generaţiei paşoptiste (1848-1849), angajându-se, ca politician, în idealul Unirii Principatelor (1859), apoi în câştigarea Independenţei Statale (9 mai 1877), apoi ca sciitor (creatorul pastelului în literatura română) şi folclorist (tradus în enleză, franceză şi germană), iar comedia sa de moravuri Coana Chiriţa, se studiază şi azi în şcolile de la noi, câte au mai rămas. A fost primul ministru de externe al Principatelor Unite (1855-1860) şi ministru al Vechiului Regat al României la Paris (1885-1890)
|
|
Ultima actualizare ( miercuri, 19 mai 2010 )
|
|
