Armenii din Targul Sucevei

În prefaţarea manifestărilor anuale prilejuite de hramul Mănăstirii armeneşti Hagigadar sau a „Îndeplinirii dorinţelor”, de praznicul „Adormirii Maicii Domnului”, ne-am gândit să oferim cititorilor noştri câteva repere cronologice despre comunitatea locală armenească, una dintre cele mai vechi din ţară. Ţara lor străveche se numea Hayastan, ce vine de la numele lui Haik, strănepotul lui Noe. Sub Tigrane al II-lea cel Mare, imperiul armean avea aceeaşi desfăşurare teritorială cu statul lui Burebista. Perşii i-au zis Armenia.

Advertisements

Pentru prima dată pe pământ moldav armenii poposesc, în urma unor condiţii istorice complexe, care uneori scapă şi specialiştilor autorizaţi, la Cetatea Albă (azi Ucraina, n.a.), lucru vădit în urma descoperirii unei inscripţii epitaf pe o piatră tombală, în armeana veche, cu caractere mesrobiene (de la clericul armean Mesrob Aştoţ, inventatorul alfabetului ce-i poartă numele la anul 406 d.Hr.), ce datează din anul 967. În târgul Sucevei ei sunt menţionaţi documentar, pentru prima dată la 1313, ca o comunitate aparte, cu voit (conducător) sau şoltuz propriu şi care ascultau de episcopul lor care, mai târziu, îşi va avea reşedinţa la Mănăstirea, cu aspect de fortăreaţă, Zamca.

Ei au venit tocmai din străvechea capitală a Armeniei Maior (Mare), Ani sau Oraşul celor 1.000 de biserici, distrus în totalitate de o forţă telurică din adâncurile Caucazului, pe la anul 1300, un cutremur cu magnitudinea de 9 grade pe scara Richter. Şoltuzul armean, alături de conducătorii târgului Sucevei participau împreună în luarea unor decizii capitale privind bunul mers al urbei de atunci. Într-un document datat 5 iunie 1449, apare, printre alţi capi de seamă ai târgului, citat foarte probabil ca martor într-o chestiune privind nişte case din mahalaua Sucevei şi un anume Serkiz, voitul armean. Anterior acestei date, în 30 iulie 1401, printr-un hrisov domnesc, vrednicul de pomenire domnitor al Moldovei, Alexandru cel Bun, face o primă concesie comunităţii armene prin care încuviinţează înscăunarea unui episcop armean la Suceava, în persoana lui Ohanes sau, în traducere, Ioan cu sediul la Mănăstirea fortificată „Zamca” cu hramul „Sf.Oxen”, întemeietorul de facto fiind un anume bogătaş Agopşa sau Iacob, în transliteraţie, care de altfel, este înmormântat în incinta mănăstirii, după cum aflăm dintr-o inscripţie în piatră de pe cavoul său. Multă vreme a funcţionat aici o comunitate monahală de călugări. Foarte probabil, intuind un câştig economic pentru Moldova, Alexandru cel Bun, care tocmai îl numise pe Josif  I Muşat ca Mitropolit al Moldovei-Biserica moldavă fiind prima autocefală faţă de Scaunul Patriarhal de Constantinopole, trece peste diferenţele doctrinare calcedoniene dintre Biserica Greacă şi Biserica Apostolică Armeană şi permite, printr-un nou hrisov sau act domnesc, datat 8 octombrie 1407, ca negustorii armeni sălăşluiţi în Regatul Polon, să-şi desfăşoare activităţile comerciale prospere şi pe pământ moldav. La 1418, acelaşi vrednic de pomenire voievod Alexandru cel Bun permite unui număr de peste 3000 de familii armeneşti să se stabilească în şapte oraşe moldave. În anul celebrei Bătălii de la Vaslui sau Podul Înalt, adică în 1475, Ştefan cel Mare şi Sfânt îi primeşte pe armenii refugiaţi din Crimeea, după ocuparea tătărască a peninsulei, aceştia, deci armenii, aşezându-se în Suceava, pe atunci capitală a Moldovei, Iaşi, Botoşani, Roman şi Focşani, foarte probabil din aceleaşi raţiuni economice. Sub domnia lui Bogdan al III-lea cel Orb (!504-!517), fiu legitim al lui Ştefan cel Mare, ctitorul Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava, la anul 1512, fraţii Drăgan şi Bogdan Donavachian, negustori de vite, poposind pe promontoriul de la Moara lui Bulai, în drumul lor neguţătoresc spre Budapesta sau Buda, au o revelaţie divină, în somnul nopţii, prin care, după o tradiţie, Maica Domnului li se arată în vis promiţându-le că dacă negoţul le va merge, adică li se va îndeplini dorinţa, să îi ridice o mănăstire, fapt adeverit ulterior. Mănăstirea este cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” sau „Hagigadar” şi se află la 3km. de municipiul reşedinţă de judeţ, pe un intrând dinspre drumul european E85. Sub domnia lui Ştefăniţă Vodă (1517-1527) zis Viforul în trilogia lui Delavrancea, este clădită sau zidită la Suceava, Biserica „Sfânta Cruce”-azi lângă autogara municipală. Armenologii (sau specialiştii în studiul poporului armean, n.a.) presupun la unison cum că prima biserică armeană din târgul Sucevei a fost ctitorită anterior primului hrisov al lui Alexandru cel Bun, însă nu au dovezi, deocamdată certe, ci doar un epigraf datat 1428, păstrat la Biserica „Sfânta Cruce”. Sigur, armenii s-au adaptat perfect structurilor statale româneşti, însă nu au fost feriţi de primejdii. Astfel, sub domnia fiului lui Petru Rareş, Ştefan Rareş (1551-1551), un domn vândut turcilor, ei au fost prigoniţi, din raţiuni confesionale, episod consemnat de cronicarii Grigore Ureche, în lucrarea „Letopiseţul Ţării Moldovei” şi de către Miron Costin în „Istoria Ţării Moldovei”. Din raţiuni politice, de astă dată, ei sunt prigoniţi sub Ştefan Tomşa la 1563 şi sub Alexandru Lăpuşneanu între 1564, ultimul domnitor suferind chiar de afecţiuni grave neuro-psihiatrice prigonindu-i inclusiv pe cei de-un neam cu dânsul, după cum rezultă din novela „Alexandru Lăpuşneanu” de Costache Negruzzi. La anul 1646, aşadar, actele romano-catolice întocmite de episcopul Bandini menţionează explicit faptul că armenii din târgul Sucevei, evaluaţi statistic la cca.3000 de suflete, aveau patru lăcaşuri bisericeşti, din care două mănăstiri, adică cea de maici de la Hagigadar, cea de călugări de la Zamca şi cele două biserici: Sfânta Cruce şi Sfântul Simeon sau Turnul Roşu. O revigorare armenească se produce sub domnia lui Ioan Vodă cel Viteaz sau „Cel Cumplit” (1572-1574) născut dintr-o mamă armeancă, un bun patriot român, dealtfel.

Preotul şi teologul ortodox Dimitrie Dan (1856-1927) face un rechizitoriu asupra etniilor conlocuitoare din Bucovina, aflată sub austro-ungari în perioada 1775-1918, aplecându-se cu precădere asupra comunităţii armeneşti din zonă în lucrarea cu titlul „Armenii orientali din Bucovina. Cernăuţi, 1891, 45 p. (ed. germana, 1890, 39 p)”. Acest teolog român, ca dealtfel şi Ene Branişte ori Dumitru Stăniloae stăruiesc mai mult asupra chestiunilor doctrinare dintre Marea Biserică a Răsăritului sau Greacă şi Bisericile Vechi Orientale sau cele desprinse de Calcedon. Cert este că, sub dominaţia austriacă, armenii, integraţi perfect în comunitatea locală, parte românizaţi, atrag atenţia autorităţilor Coroanei Austriece care îi înnobilează pe unii dintre ei. Atenţie, titlurile nobiliare nu erau date după ochi frumoşi. Astfel avem exemplul elocvent al familiei von Prunkul sau Prunkulian a căror capelă mortuară, ridicată în cimitirul vechi armenesc al Sucevei, la 1902, este singura ce respectă tipicul vechi caucazian armean, precum monumentele din Armenia cea străveche de la Khor Virab, Noravank, Amaras, etc. Ea se află situată pe vechea Stradă Armenească a târgului Sucevei.

Te-ar mai putea interesa...