1915. Memoria istorică care nu poate fi uitată

Fiecărui popor îi este scris să-şi ducă prin Istorie, o Cruce, pe care noi obişnuiţii cotidianului, în care suntem ancoraţi de la naştere, o numim simplu, destin. De mii de ani, trăieşte alături de Dumnezeu, pe crestele cele veşnic înzăpezite ale Munţilor Caucaz, cumpăna marilor imperii mondiale ce s-au înfruntat aici şi unde a binevoit Dumnezeu să aşeze corabia lui Noe şi Biserica, implicit, neamul lui Haik, armenii. Unul dintre episoadele dramatice care au marcat istoria poporului armean îl reprezintă, fără doar şi poate, Genocidul de la 1915, eveniment care împlineşte azi, 24 aprilie a.c. 98 de ani de la producere şi consecinţele acestuia nefaste în viaţa naţiei armeneşti.

Sigur, ne adresăm fireasca întrebare: de ce anume şi cum s-a ajuns la evenimentele din urmă cu aproape un secol? Placă turnantă a imperiilor mondiale şi a rutelor comerciale adiacente pe care s-au vehiculat idei şi ideologii, Armenia a supravieţuit tuturor ispitelor istorice, păstrându-şi nealterată limba, Biserica, cultura. Sfârşitul veacului al XIX-lea, secolul naţionalităţilor şi al revoluţiilor, adeseori sângeroase, schimbă raportul de forţe în Europa şi zona caucaziană, ultima o placă turnantă între Europa şi Asia. Imperiul Otoman trece printr-un recul teritorial nemaiîntâlnit în Europa şi nu numai. Fostele state aservite şi supuse îşi declară independenţa statală şi politică, precum Grecia, Serbia şi România, ţări preponderent creştin-ortodoxe. În Asia şi Caucaz, situaţia nu era deloc roză. Junii Turci, organizaţie care, chipurile, vroia să democratizeze „bolnavul Europei”, Imperiul Otoman a căutat un ţap ispăşitor. În opinia lor, creştinii erau vinovaţi pentru reculul teritorial al osmanlâilor. La contactul a două imperii cu vederi diametral opuse în politica europeană, Imperiul Ţarist, care anexează Nord-Estul Armeniei şi cel Otoman, poporul armean suportă consecinţele nedorite ale jocurilor diplomatice dintre Marile Puteri. Turcii încep masacrarea populaţiei armeneşti din regiunea aservită lor. Mii de armeni, ştiuţi ori neştiuţi au fost ucişi, deportaţi între 1894-1896 sub privirile neputincioase ale puterilor europene. Diplomatic se naşte „Problema armeană”. „Nicio flotă din lume nu poate trece peste Munţii Taurus pentru a-i proteja pe armeni”, spunea marchizul de Salisbury la 1896, cu referire directă la masacrarea de către turci a armenilor. Marele Război sau Primul Război Mondial (1914-1918) duce la reîmpărţirea imperiilor coloniale între Puterile Centrale şi Antanta. Aflată în blocul Puterilor Centrale şi contra Rusiei Ţariste, Imperiul Otoman, îşi continuă politica de exterminare anti-creştină cu precădere cea anti-armenească. Guvernarea Junilor Turci decide atunci, la 1915, în toiul marii conflagraţii mondiale, o deportare în masă a populaţiei armeneşti din teritoriile istorice furate de turci. 1.750.000 de armeni, de toate vârstele şi categoriile sociale au fost deportaţi în Siria, Palestina ori Mesopotamia. Mulţi au murit de inaniţie ori ucişi pe drum. Avem imagini netrucate, avem mărturii. Turcia şi Armenia au evoluat diferit în istorie, însă Genocidul nu trebuie şi nu poate fi negat. Parte dintre urmaşii armenilor ucişi şi deportaţi atunci trăiesc şi în România. Politicienii români ar trebui, unii, să nu nege Genocidul pentru avantajele turco-azere. Memoria poate fi ştearsă, dar nu uitată. Anii trec, dar urmele paşilor lor rămân neşterse în istoria trecută şi prezentă. Este bine ca noi, astăzi, să conştientizăm anul 1915 pe răbojul istoriei, să-l înţelegem, să-l percepem. Credem că mai marii acestei lumi secularizate vor recunoaşte Genocidul şi chiar noi, cei mai mici, ca pe o pagină de istorie ce nu poate fi ruptă din cartea istoriei.

eXTReMe Tracker